Treceți la conținutul principal

Licenţă VII. Cercetarea materialului. Identificarea surselor.

O teză studiază un obiect prevalându-se de anumite instrumente. De multe ori obiectul este o carte şi instrumentele sunt alte cărţi. Sau, în cazul unei licenţe juridice, obiectul îl poate constitui o Lege iar instrumentele sunt diverse studii de specialitate scrise pe marginea Legii; de asemenea, obiectul îl poate constitui o instituţie juridică (spre ex. Adopţia), caz în care instrumentele sunt reprezentate de studiile scrise pe marginea respectivului subiect.
În orice caz, este foarte important să identificaţi şi definiţi imediat adevăratul obiect al tezei, fiindcă trebuie să vă puneţi de la început problema identificării surselor.
De obicei, se acceptă subiectul dacă se ştie că suntem capabili de a accede la surse şi trebuie să ştim (1) unde sunt de identificat, (2) dacă sunt uşor accesibile, (3) dacă eu sunt capabil să le mânuiesc.
Există două categorii de surse: primare şi secundare. Spre exemplu, dacă teza priveşte instituţia adopţiei în dreptul românesc, atunci sursele primare sunt constituite de actele normative care reglementează această instituţie, inclusiv expunerile de motive şi notele de fundamentare, chiar dezbaterile existente la nivelul autorităţilor de reglementare în contextul procesului de elaborare şi adoptare a respectivelor acte normative; Dintre sursele secundare, pot fi menţionate studii de specialitate, jurisprudenţă judiciară sau constituţională, jurisprudenţă internaţională, convenţii internaţionale de referinţă, după caz. Acestea(convenţii) din urmă ar putea constitui chiar surse primare dacă sunt ratificate de România şi privesc în mod direct chestiunea adopţiilor ( spre ex. România a aderat la Convenţia europeană în materia adopţiei de copii prin legea nr. 15 din. 25 martie 1993).
În absenţa accesului la surse primare, vă rugăm nu abordaţi subiectul ipotetic propus. Astfel, îmi aduc aminte că un student întocmise odată o licenţă despre Codul lui Hammurabi, şi a utilizat diferite surse ale unor autori care luau în discuţie acest subiect. Însă studentul nu a utilizat niciodată textul complet al codului, ceea ce este o greşeală enormă. Coordonatorul ştie în acest caz că în faţa lui cel care îi zâmbeşte poartă proteză şi că nu sunt dinţii lui naturali!
Este foarte important când vă alegeţi subiectul să ştiţi că aveţi acces la literatura critică asupra subiectului, deoarece trebuie să citiţi totul sau aproape tot ce s-a scris asupra respectivului subiect. Acest obiectiv poate fi împlinit numai dacă veţi colabora cu cunoştinţe cu prieteni cu profesori şi diverşi administratori de biblioteci şi magazine de cercetări. Aceasta te poate chiar costa o mulţime de bănuţi şi de timp! Însă merită, dacă îţi place subiectul şi i te dedici. Şi poate dacă îţi place coordonatorul !(glumesc!) . Oricum, se pare că din aceste probleme nu se iese hotărând să lucrezi de unul singur asupra a ceea ce există, fiindcă din literatura critică trebuie citit totul, dacă nu totul, atunci tot ceea ce contează şi sursele trebuie apropiate în mod nemijlocit.
Sursele de prima şi de a doua mână, constituie o distincţie care priveşte calitatea surselor: atunci când se lucrează cu cărţi, o sursă de primă mână este o ediţie originală sau o ediţie critică a operei în discuţie. O traducere a ediţiei nu este o sursă de primă mână decât dacă traducătorul este de necontestat. O antologie nu este o sursă de prima mână: ea oferă doar imaginea a ceea ce au văzut alţii despre acel subiect. Raportări, spre exemplu, privind situaţia drepturilor omului în lume, chiar dacă ar fi efectuate de organisme internaţionale, nu sunt surse de prima mână cu privire la un subiect pe tematica respectării dreptului la siguranţă, spre exemplu, ci ar fi cel mult surse de mâna a doua. Însă, dacă voi utiliza jurisprudenţă pronunţată la nivele supreme cu privire la diferite drepturi puse în discuţie, voi putea spune că am utilizat o sursă de prima mână. Calificarea unei surse ca fiind de prima sau a doua mână depinde de unghiul din care privesc teza.
În limitele fixate de obiectul cercetării, sursele trebuie să fie întotdeauna de prima mână.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Note de şedinţă, prescurtări scrise şi concluzii scrise

O problemă procedurală destul de importantă, dar de multe ori tratată superficial sau chiar ignorată este reprezentată de „concluziile scrise.” Atât în materie civilă cât şi penală, dezbaterea cauzei implică uneori şi formularea şi depunerea unor concluzii scrise. Dreptul procesual civil cunoaşte însă o sintagmă specifică în această materie, şi anume „prescurtările scrise”. În cadrul procedurii penale există de asemenea „note privind desfăşurarea şedinţei de judecată”; acestea neavând legătură cu concluziile amintite anterior. Un punct de plecare al analizei deosebirilor semnificative şi substanţiale între sintagmele care fac obiectul acestui articol îl constituie articolul 146 C. proc. civ., articol potrivit căruia: Părţile vor putea fi îndatorate, după închiderea dezbaterilor, sa depună concluzii scrise sau prescurtări scrise, semnate de ele, a susţinerilor lor verbale. Părţile vor putea depune concluzii sau prescurtările chiar fără sa fie obligate. Ele vor fi înregistrate. şi articol…

Mai bine suspect decât învinuit

Proiectul noului Cod de procedura penală - calitatea de făptuitor - calitatea de suspect - calitatea de învinuit - evoluţii legislative


Înainte de pornirea procesului penal, cel ce a săvârşit infracţiunea are calitatea de făptuitor, această calitate fiind menţionată deseori în legea procesual penală (art. 200, 214, 215 C. proc. pen.). Făptuitorul, ca subiect al raportului juridic de conflict, devine, după declanşarea procesului penal, subiectul principal pasiv al raportului juridic procesual penal.
O dată cu începerea urmăririi penale împotriva făptuitorului, aceasta dobândeşte calitatea de învinuit (art. 229 C. proc. pen.). Spre deosebire de făptuitor, învinuitul, este subiect de drepturi şi obligaţii procesuale.
În Codul de procedură penală în vigoare (art. 229) se arată că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte „învinuit” cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa.
Din cuprinsul dispoziţiilor art. 228 alin. 1, reiese că urmărirea penală poa…

Argumentarea lui Dahij în cauza Zelxa şi Asociaţia Spirituală a Cavalerilor Vechiului Agathirs vs. Agatis

Documentul poate fi descărcat de aici în format pdf
DESCRIEREA GENERALĂ A STATULUI AGATIS1. Statul Agatis a devenit un stat independent în anul 1975 sub denumirea de „Republica Federală Agatis”, situată pe un teritoriu asupra căruia de-a lungul istoriei şi-au exercitat suveranitatea diferite entităţi ale dreptului internaţional public. Astfel, în perioada medievală, populaţia situată pe teritoriului actualului stat Agatis, era organizată în cadrul cunoscutei Împărăţii a Agathirsului, aceasta fiind perioada de înflorire a statului. Cu toate acestea, în secolele XV-XVII, Împărăţia este supusă unui val masiv de migraţii ale unor popoare nomade venite dinspre estul continentului. În cele din urmă, slăbită economic şi militar, Împărăţia Agathirsului devine un stat cu o poziţie politică precară, nesustenabil etatic, într-o regiune supusă unor variate ameninţări. În acest context, fără a fi foarte clar firul istoric al evenimentelor, este cunoscut cert doar că în anul 1669 Regatul Anarcsis, u…