17 august 2008

Război?! Mic tablou (teoretic) despre evenimente recente


De câteva zile presa ne înştiintează că, nu prea departe de noi, forţele armate a două state suverane şi de principiu egale în drepturi se confruntă în lupte armate. Fără a oferi o relatare a evenimentelor sau a căuta răspunsuri la întrebarea cine a început sau cine e de vină dorim doar să oferim câteva coordonate juridice (de drept internaţional public) care ar ajuta la înţelegerea evenimentelor petrecute în Georgia. Astfel, în situaţia unui conflict armat (sau a unei situaţii care pare a fi un conflict armat) trebuie ştiut că sunt aplicabile două corpuri ale dreptului internaţional, anume dreptul folosirii forţei (ius ad bellum) şi dreptul internaţional umaniar cum este denumit în general în prezent, dar cunoscut, încă nu demult sub numele de dreptul războiului. Problema în caucaz este mult mai complicată decât conflictul din zilele trecute. Ea implică serioase chestiuni de succesiune a statelor precum şi de recunoaşterea statelor.

Pentru a nu produce nici o acuzaţie la adresa nimănui evităm a menţiona faptele conflictului şi ne rezumăm la foar a prezenta coordonatele juridice ale problemei, astfel că fiecare cititor va avea posibilitatea de a trage propriile concluzii.

După terminarea celui de al doilea război mondial pe rămăşiţele Ligii Naţiunilor s-a creat Organizaţia Naţoiunilor Unite, care a ajuns în prezent să cuprindă aproape toate statele lumii. Carta Naţiunilor Unite a stabilit câteva reguli de drept internaţional, care în evoluţia relaţiilor internaţionale prin practica statelor au devent puncte de susţinere a relaţiilor internaţionale. Astfel, în afară de faptul că printre scopurile ONU este menţionat menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, la art. 2(4) se interzice folosirea forţei în relaţiile internaţionale („Toti Membrii Organizatiei se vor abtine, in relatiile lor internationale de a recurge la amenintarea cu forta sau la folosirea ei fie impotriva integritatii teritoriale ori independentei politice a vreunui stat fie in orice alt mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite”).

***

Precizare: fără a analiza întreaga evoluţia a dreptului internaţional referitor la interzicerea folosirii forţei în relaţiile internaţionale menţionăm că în anul 1927, profesorul George Plastara de la Universitatea Bucureşti în lucrarea intitulată „Manual de drept internaţional public” (apărută la Bucureşti, la Editura Librăriei Socec &Co., Soc. Anonimă) scria în felul următor despre „Dreptul de suveranitate”: „In ceeace priveşte suveranitatea exterioară aceasta se manifestă prin dreptul de legaţiune, la dreptul de a încheea tratate şi la dreptul de a face războiu...” . Este datorită naturii în perpetuă schimbare a intereselor statelor, care modelează dreptul internaţional că la momentul actual o prevedere precum cel din art. 2(4) a Cartei interzice folosirea forţei în relaţiile dintre state.

***

Desigur, există şi alte norme de drept internaţional care sunt menite pentru a garanta o strictă aplicare a prohibiţiei privind folosirea forţei. Astfel, avem din domeniul dreptului internaţional penal, crime internaţionale referitoare la acest domeniu. De aşa natură este crima internaţională de agresiune. Statutl de crimă internaţională a agresiunii este acceptată de comunitatea internaţională. Diferenţe de opinii au existat legat de conţinutul noţiunii. Din acest motiv există Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite din 1974 privind Definirea Agresiunii.

În ceea ce urmează vom reda câteva fragmente din ce este mai esenţial din rezoluţie (în limba engleză):

Art. 1.
Aggression is the use of armed force by a State against the sovereignty, territorial integrity or political independence of another State, or in any other manner inconsistent with the Charter of the United Nations, as set out in this Definition.

Art. 2.
The First use of armed force by a State in contravention of the Charter shall constitute prima facie evidence of an act of aggression although the Security Council may, in conformity with the Charter, conclude that a determination that an act of aggression has been committed would not be justified in the light of other relevant circumstances, including the fact that the acts concerned or their consequences are not of sufficient gravity.

Art. 3.
Any of the following acts, regardless of a declaration of war, shall, subject to and in accordance with the provisions of article 2, qualify as an act of aggression:

(a) The invasion or attack by the armed forces of a State of the territory of another State, or any military occupation, however temporary, resulting from such invasion or attack, or any annexation by the use of force of the territory of another State or part thereof,

(b) Bombardment by the armed forces of a State against the territory of another State or the use of any weapons by a State against the territory of another State;

(c) The blockade of the ports or coasts of a State by the armed forces of another State;

(d) An attack by the armed forces of a State on the land, sea or air forces, or marine and air fleets of another State;

(e) The use of armed forces of one State which are within the territory of another State with the agreement of the receiving State, in contravention of the conditions provided for in the agreement or any extension of their presence in such territory beyond the termination of the agreement;


(f) The action of a State in allowing its temtory, which it has placed at the disposal of another State, to be used by that other State for perpetrating an act of aggression against a third State;
(g) The sending by or on behalf of a State of armed bands, groups, irregulars or mercenaries, which carry out acts of armed force against another State of such gravity as to amount to the acts listed above, or its substantial involvement therein.

Art. 4.
The acts enumerated above are not exhaustive and the Security Council may determine that other acts constitute aggression under the provisions of the Charter.

Art. 5.
1. No consideration of whatever nature, whether political, economic, military or otherwise, may serve as a justification for aggression.

2. A war of aggression is a crime against international peace. Aggression gives rise to international responsibility.

3. No territorial acquisition or special advantage resulting from aggression is or shall be recognized as lawful.

Agresiune este considerată crimă împotriva păcii de Declaraţia din 1970 despre Principiile Dreptului Internaţional. Ea este menţionată drept crimă internaţională în mai multe rezoluţii şi în Proiectul de Cod a Crimelor împotriva Păcii şi Omenirii a Comisiei de Drept Internaţional.

Astfel pentru prohibiţia prevăzută de art. 2(4) existenţa agresiunii drept crimă internaţională evită impunitatea statelor (sau indivizilor!?) care comit asemenea fapte. Aceste norme juridice însă nu preîntâmpină datele statistice care ne arată că de la 1945 până în prezent peste 100 de conflicte armate au avut loc şi peste 20 de milioane de oameni au murit în conflicte armate.

Curtea Internaţională de Justiţie a consacrat în cauza privind Unele Activităţi Militare în şi împotriva Nicaraguei că prevederea de la art. 2(4) a Cartei exprimă dreptul cutumiar şi ea are forţa unei norme de jus cogens.

Se susţine că, în prezent toate discuţiile legate de folosirea forţei în relaţiile internaţionale au ca punct de plecare Carta O.N.U. Astfel, Carta nu numai că interzice folosirea forţei, ea acordă Consiliului de Securitate a Naţiunilor Unite un control aproape exclusiv asupra folosirii forţei.

Anumite expresii din textul art. 2(4) necesită scurte expliaţii:

în relaţiile lor internaţionale”: în unele situaţii s-ar putea ca statele să încerce să justifice recursul la forţă prin faptul că aceasta a avut loc pe pretinsul lor teritorii. Exemple sunt numeroase deoarece teitoriile cu un statut internaţional neclar deseori sunt germene de conflict. De exemplu China niciodată nu a exclus posibilitatea recuperării insulei Taiwan prin forţă, deorece pretinde că face parte din teritoriul său. Sau în 1990 Irak a invadat Kuweitul justificând că a avut un titlu pre-colonial asupra teritoriului, considerând că micul stat practic îi aparţine. Asemenea motivări sunt respinse de comunitatea internaţională, deorece art. 2(3) a Cartei prevede că disputele (incluzând şi pe cele teritoriale) se vor rezolva pe cale paşnică.

„...amenintarea cu forta sau la folosirea ei”: ce înseamnă forţă în acest context trebuie analizat de la caz la caz. Este însă clar că forţa armată organizată care întreprinde atacuri strategic gândite intră în conţinutul ei.

„fie impotriva integritatii teritoriale ori independentei politice a vreunui stat fie in orice alt mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite”: principala problemă legată de această frază este dacă folosirea forţei ar fi compatibilă cu scopurile O.N.U. ea ar fi permisă? Interpretarea într-un fel sau în celălat este guvernate de interesele statului interpretator de obicei.



Desigur, până la momentul în care normele juridice vor fi capabile să previne folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa, sunt necesare alte norme juridice, pentru ipotezele în care art. 2(4) a Cartei nu este întocmai respectată. Astfel, s-a creat un mecanism prin Cartă care să asigure „restabilirea” păcii în situaţii când forţa a fost folosite. Şi în acest fel, chiar şi în prezent există situaţii când folosirea forţei în relaţiile internaţionale este permisă şi este cât se poate de legală. În acest fel există posibilitatea Consiliului de Securitate de a determina dacă o ameninţare la adresa păcii sau o încălcare a păcii necesită un răspuns cu forţa. Şi mai există dreptul la autoapărare a statului atacat, drept prevăzut de art. 51 a Cartei O.N.U., articol care reflectă dreptul cutumiar. Mai există câteva ipostaze viu disputate, în care se pune întrebarea dacă forţa este permisă. Acestea au legătură cu dreptul la autoapărare şi vor fi analizate succint la analiza dreptului la autoapărare.

Concluzionând sunt două situaţii la momentul actual prevăzute de Carta O.N.U. în care folosirea forţei este legală:
1. dreptul la autoapărare – art. 51
2. mecanismul de secirutate colectivă prin decizia Consiliului de Securitate – art. 42


DREPTUL LA AUTOAPĂRARE

Art. 51 Carta O.N.U.
Nici o dispozitie din prezenta Carta nu va aduce atingere dreptului inerent de autoaparare individuala sau colectiva in cazul in care se produce un atac armat impotriva unui Membru al Natiunilor Unite, pina cind Consiliul de Securitate va fi luat masurile necesare pentru mentinerea pacii si securitatii internationale. Masurile luate de Membri in exercitarea acestui drept de autoaparare vor fi aduse imediat la cunostinta Consiliului de Securitate si nu vor afecta in nici un fel puterea si indatorirea Consiliului de Securitate, in temeiul prezentei Carte, de a intreprinde oricind actiunile pe care le va socoti necesare pentru mentinerea sau restabilirea pacii si securitatii internationale.

Dispoziţiile art. 51 au corespondent şi în dreptul cutumiar. Discuţiile erau dacă sau nu cutuma pretinde îndeplinirea condiţiei relativă la existenţa unui atac armat. De asemenea, dreptul la autoapărare este condiţionat şi de cerinţe care nu sunt în mod explicit prevăzute de art. 51 (cum ar fi necesitatea şi proporţionalitate) dar ele fac parte din dreptul cutumiar.

Dacă vreuna din părţile implicate în conflictul din Georgia în viitor o să oferă justificări pentru acţiunile lor recurgând la doctrina autoapărării, va trebui să demonstreze întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii (paradoxul este că de obicei justificările juridice apar după ce evenimentele s-au consumat):

1.existenţa unui atac armat: art. 51 nu oferă o definiţie a ceea ce este un atac armat, definiţia fiind oferit de dreptul cutumiar. Astfel, atacul armat „standard” presupune un atac al forţelor armate terestre, maritime sau aeriene ale unui stat îndreptat împotriva altui stat. Mai mult, Curtea Internaţională de Justiţie a contribuit la interpretarae sintagmei de atac armat, în cauze precum Nicaragua. Astfel, se consideră ca fiind atac armat şi sprijinul oferit unor rebeli, iregulari, care se află şi luptă împotriva unui alt stat. Desigur trbuie ca actele acestor grupări să îndeplinească condiţia atribuirii conduitei grupării statului. Mai nou se vorbeşte şi despre un drept de autoapărare împotriva terorismului – care în mod paradoxal nu este subiect de drept internaţional.

2. necesitate şi proporţionalitate: sunt condiţii au fost afirmate de Curtea Internaţională de Justiţie în cauze precum Nicaragua sau Opinia Consultativă „Armele Nucleare”. De principiu, ele au scopul de a limita măsura luată în auto-apărare la eliberarea de teritorii ocupate sau la înlăturarea unui atac armat în desfăşurare.

Discuţii: nu este stabilit în dreptul internaţional dacă există sau nu un drept al statului de a folosii forţa pentru a proteja pe cetăţenii aflaţi în stăinătate. Mai ales statele dezvoltate au încercat justificarea unor acţiuni bazâmdu-se pe acest drept. (de exemplu S.U.A. în Republica Dominicană 1965, Grenada 1983 şi Panama 1989, Israel la Entebe în 1976) şi Regatul Unit în Suez 1956.

3. obligaţia de raport a măsurilor luate către Consiliul de Securitate: neîndeplinirea ei este o prima facie dovadă a faptului că nici statul care acţionează în auto-apărare nu e convins de acest lucru. Dar, se susţine că neîndeplinirea obligaţiei nu poate afecta substaţa dreptului la auto-apărare.

SCHEMA DE SECURITATE COMUNĂ PREVĂZUTĂ DE CARTA O.N.U.

Consiliul de Securitate este organul O.N.U. căruia i s-a încredinţat în 1945 rolul de a veghea asupra menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Schema iniţială concepea formarea unei armate permanente O.N.U., fapt prevăzut în Cartă, dar abandonat complet pe parcurs. Dar şi în aceste condiţii Consiliul de Securitate are importante atribuţii în ceea ce priveşte folosirea forţei pentru menţinerea sau reinstaurarea păcii în zone de conflict. Practic, Consiliul este liber să analizeze dacă o anumită stare de fapt este sau nu o ameninţare la adresa păcii şi securităţii sau o încălcare a acestuia. Dacă ajunge la această concluzie Consiliul este îndreptăţit să ia măsuri prevăzute de art. 41 a Cartei. Aceste mpsuri exclud folosirea forţei şi se manifestă sub forma de embargouri şi alte sancţiuni internaţionale. Dacă se consideră că aceste măsuri nu sunt suficiente Consiliul poate autoriza folosirea oricăror mijloace, incuzând folosirea forţei pe sol, apă şi aer, conform art. 42.

Consiliul de Securita intervine şi atunci când un stat acţionează în autoapărare. Măsurile luate trebuiesc raportate Consiliului care decide asupra acţiunilor care vor fi luate în viitor.

Dar fiind faptul că Rusia este membru permanent cu drept de veto al Consiliului de Securitate, referitor la conflictul recent din Caucaz este puţin probabil că va exista vreo rezoluţie a Consiliului de Securitate.

Altfel, Rezoluţiile Consiliului de Securitate sunt obligatorii conform art. 25 a Cartei şi conform art. 103 ele au prioritate faţă de orice altă obligaţie convenţională a statelor membre (aceasta a fost şi interpretarea Curţii Internaţionale de Justiţie în cauza Lockerbie).

DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR

Denumit şi dreptul războiului sau dreptul confictelor armate (ius in bello)este una dintre cele mai vechi ramuri ale dreptului internaţional. În istoria recentă ea a suferit câteva modificări ubstanţiale, prin tratate internaţionale încheiate în 1899 şi 1907 la Haga (Dreptul de la Haga care prevede drepturile şi obligaţiile părţilor aflate în conflict, precum şi modul de drsfăşurare a operaţiunilor militare) şi în 1949 şi 1977 la Geneva (Dreptul de la Geneva care oferă protecţie celor care nu mai participă la lupte precum şi civililor şi altro persoane protejate, este fundamentată pe principii umanitare).

De precizat că dreptul internaţional umanitar nu interesează cine a început conflictul sau dacă forţa a fost în mod legal folosită sau nu. Prin urmare ius ad bellum nu se confundă cu ius in bello.

Despre dreptul internaţional umanitar este important să se ştie când se aplică, ciu se aplică, care sunt persoanele şi obiectivele protejate, precum şi sancţiunile aplicabile în caz de nerespectare.

Dreptul internaţional umanitar se aplică pe stare de conflict armat. (preferăm să folosim expresia de conflict armat în loc de război, cu toate că cele două expresii au un conţinut aprope identic, războiul în limbaj cotidian este folosit ca şi o formulă de retorica deseori, ceea ce nu se identifică cu conţinutul ei juridic.)

Astfel, conform comitetului intenaţional a Crucii Roşii un conflict armat internaţional înseamnă o luptă între forţele armate a cel puţin două state.

Un conflict armat non-internaţional sau conflict armat intern înseamnă o luptă dusă pe teritoriul unui singur stat între forţele armate regulare ale statului şi grupări armate organizate sau între grupări armate.

Limita între un conflict armat intern şi internaţional poate fi spulberată cu uşurinţă. Astfel în cazul unui conflict armat intern dacă un stat terţ oferă ajutor statului pe al cărui teritoriu se duc luptele conflictul îşi păstrează caracterul non-internaţional. Dar dacă un stat terţ oferă sprijin unei grupări armate care luptă împotriva guvernului legal conflictul devine unul internaţional.

De precizat că tulburări interne, proteste nu sunt considerate conflicte armate interne.

În situaţie de conflict armat internaţional sunt aplicabile Convenţiile de la Geneva (la care sunt părţi toate statele lumii) şi Primul Protocol Adiţional la Convenţiile de la Geneva. Aceste reguri sunt destinate părţilor implicate în conflict şi au ca scop protejarea categoriilor de persoane care nu mai participă sau nu a participat la conflict, precum: personalul militar rănit şi/sau bolnav în conflict armat terestru, precum personalul militar rănit, bolnavi, nauvragiaţii în luptele maritime, personalul medical, prizonierii de război, populaţia civilă, etc.

În situaţie de conflict armat non-internaţional sunt aplicabile prevederile articolului comun 3 a celor 4 Convenţii de la Geneva care stabileşte standarde minime aplicabile pe timp de conflict armat intern, precum şi Al Doilea Protocol Adiţional la Convenţiile de la Geneva. Aceste reguli sunt menite să protejeze pe luptătorii răniţi sau bolnavi, pe persoanele deprivate de libertatea lor în legătură cu conflictul armat, populaţia civilă şi personalul medical şi religios.
Fiecare conflict armat provoacă dezastre umane. Nici o luptă nu se poartă exclusiv între forţele armate implicate. În mod inevitabil civilii mor, familii sunt destrămate şi conflictul armat provoacă un val de refugiaţi. Refugiaţii de obicei se duc în statele vecine unde simpla lor prezenţă declanşează conflicte sociale, astfel reacţia de lanţ este pornită şi dacă luptele dorează 5 săptămâni problemele umanitare de după durează 5 ani... În aceste condiţii există mişcări, organizaţii care luptă să amelioreze efectele conflictelor. Liber printre ele este Comitetul Internaţional a Crucii Roşii şi a Semilunii Roşii. Prezenţă atipică printre subiectele de drept internaţional, Crucii Roşii prin Convenţiile de la Geneva i se prevăd diferite atribuţii. Reprezentanţii Crucii Roşii oferă asistenţă răniţilor, au dreptul de a vizita taberele prizonierilor de război, se mişcă liber între părţile implicate în conflict.

Ca şi sancţiuni pentru încălcarea dreptului umanitar există crimele de război care reprezintă încălcăriri grave ale dreptului umanitar şi sunt direcţionate împotriva persoanelor sau obiectivelor protejate. Pentru asemenea crime au fost condamnate militarii nazişti şi japonezi după cel de al doilea război mondial de Tribunalele Militare de la Nurnberg şi Tokio. De asemenea, Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie are jurisdicţie asupra crimelor de război comise în timpul conflictelor din anii 90. De asemenea şi Curtea Penală Internaţională are jurisdicţie asupra crimelor de război, conform Statutului său.

Pe scurt, noţiunile prezentate mai sus oferă cunoştinţe minime despre ce înseamnă un „război” în sens juridic, şi cum ar trebui internpretate şi apreciate conduita statelor implicate. Sperăm că am reuşit să va oferim măcar un ghid pentru vizionarea ştirilor dspre conflict.

2 comentarii:

  1. Foarte utilă prezentarea coordonatelor juridice, mai ales că pune în discuţie toate variantele de argumentare: succesiune de state; agresiune; autoapărare; intervenţie în interesul propriilor cetăţeni etc. În ce priveşte deosebirea celor două corpuri: ius ad bellum şi ius in bello aş face doar menţiunea că potrivit multor autori deşi sunt două corpuri distincte de reguli, totuşi ambele sunt constituite în cadrul dreptului războiului.

    RăspundețiȘtergere
  2. extrem de utila prezentarea:) Pot sa-mi pregatesc speta pentru examenul de sambata.Dupa vreo 10 site-uri vizualizate,acesta a fost cel mai de folos.Felicitari pentru prezentare si merci.

    RăspundețiȘtergere