30 august 2008

„Umbra Yaltei” asupra Caucazului

de Prof.univ.dr.Victor Duculescu,
30 august 2008,
Bucureşti

Conflictul din Caucaz s-a încheiat, cel puţin aparent. Există un acord de pace care nu se respectă, au continuat mult timp confruntările armate, trupele ruseşti se retrag foarte greu în pofida angajamentului luat în mai multe rânduri, au avut loc jafuri, incidente şi distrugeri provocate mai ales de mercenari de diferite etnii care au însoţit forţele atacatoare. Occidentul s-a aflat într-o situaţie dificilă. SUA se pregătesc de alegeri iar ţările europene sunt interesate mai mult de furnizarea gazului sovietic şi de problema controlului conductelor petroliere, diplomaţia dovedindu-se lentă şi puţin eficientă, în timp ce pe teren confruntările continuau. Dincolo de aspectele dramatice ale conflictului georgian, de atacul săvârşit asupra unei ţări mici de către o mare putere net superioară din punct de vedere militar, se desprinde însă un sentiment profund de amărăciune provocat de dispreţul faţă de dreptul internaţional, faţă de rezoluţiile ONU, de ineficienţa mecanismelor internaţionale de apărare şi menţinere a păcii. Aparent, titlul articolului nostru ar părea o fantezie. La Yalta nu s-a discutat soarta Georgiei, care la timpul respectiv făcea parte din fosta URSS. Dar Yalta nu a însemnat numai acea „împărţire a lumii” de care vorbeşte Arthur Conte în best-seller-ul său tradus în mai multe limbi, ci şi o recunoaştere a stat-quo-ului teritorial. („Yalta este cea mai formidabilă conferinţă a tuturor timpurilor: niciodată atâţia oameni nu s-au bătut ca în acea zi şi niciodată o conferinţă nu a angajat ca ea destinul atâtor milioane de fiinţe umane. Ea marchează chiar o ruptură între un vechi univers, care se spulberă, şi lumea modernă care se ridică” - Arthur Conte, Yalta ou le partage du monde, Paris, 1964, Robert Laffont, pag.1). Nici unul dintre cei trei mari lideri ai coaliţiei antifasciste –Winston Churchill, Franklin Delano Roosevelt şi Iosif Stalin – nu doreau ca după terminarea războiului cineva să se amestece în zonele lor tradiţionale de influenţă. De pildă, Churchill nu concepea ca în cadrul viitoarei conferinţe aliate să fie pusă în discuţie integritatea imperiului britanic. Preşedintele Roosevelt considera de la sine înţeles că pe viitor vor fi menţinute relaţiile speciale dintre SUA şi ţările Americii Latine, fară amestecul altei puteri, nici măcar al Marii Britanii. Cât priveşte pe Stalin, acesta a reuşit să obţină participarea în ONU a republicilor sovietice Ucraina şi Belarus, deşi practic acestea nu desfăşurau, la timpul respectiv, nici un fel de activitate internaţională. Într-o convorbire purtată cu cardinalul Francis Ioseph Spellman, arhiepiscopul romano-catolic din New York, în 1943, după întoarcerea sa de la Conferinţa din Quebec, Roosevelt îi declara acestuia, acceptând ideea partajului de competenţe între marile puteri: „Împărţirea este simplă. Chinei - Extremul Orient, Pacificul – Statelor Unite, Africa şi Europa împărţite între Rusia şi Marea Britanie”( Arthur Conte, op.cit., pag.187). Referindu-se la posibilităţile efectuării unei asemenea delimitări de competenţe, Roosevelt considera însă că este posibil să se înţeleagă mai bine cu Stalin decât cu Churchill. „Winston este un idealist - declara el. Stalin este un realist ca şi mine. Prin urmare, un acord între noi pe baze realiste se înţelege de la sine”. În decursul timpului, au existat, ce-i drept, încercări spectaculoase de a pătrunde în zonele potenţialului adversar. URSS a încercat, sprijinindu-l pe Fidel Castro, să facă o breşă în sistemul interamerican. Tot URSS a încercat, începând din anii 1960, să se infiltreze în Africa, care de asemeni nu fusese luată în discuţie la Yalta, dar despre care se recunoscuse că este un teritoriu tradiţional supus influenţei anglo-belgiano-franceză. Desprinderea ţărilor baltice de imperiul sovietic şi trecerea lor în lumea occidentală, revoluţia populară din ţările satelite, au destabilizat fosta zonă de influenţă sovietică, redimensionată prin intermediul CSI la republicile sovietice tradiţionale. Apropierea Ucrainei şi apoi a Georgiei de Occident, perpectiva dobândirii de către aceste ţări a calităţii de membru al NATO, riscă să dea o lovitură la fel de puternică sistemului tradiţional de influenţă al Rusiei, care a moştenit prerogativele URSS. În aceste condiţii, integritatea teritorială, stabilitatea sau destabilizarea regimului politic din Georgia prezintă o importanţă vitală, sub aspect geo-politic, pentru raporturile de influenţă şi poziţia mondială a Rusiei în noul context internaţional. Ce aspecte juridice, de drept internaţional public, ridică conflictul din Caucaz? Pentru aceasta este necesar, mai întâi, să rememorăm desfăşurarea evenimentelor. În noaptea de 7-8 august a.c., importante unităţi ale armatei georgiene au declanşat o ofensivă puternică împotriva enclavei separatiste Osetia de Sud, locuită în majoritate de o populaţie de origine rusofonă, care a dobândit, în majoritate, cetăţenia Federaţiei Ruse. Ofensiva s-a soldat cu numeroşi morţi şi răniţi şi importante pagube materiale. Federaţia Rusă a solicitat convocarea Consiliului de Securitate al ONU, dar a declanşat totodată şi o operaţie militară de mare anvergură pe teritoriul georgian, ocupând în final cca.40% din teritoriul acestei ţări. În cadrul şedinţei Consiliului de Securitate din 8 august a.c., ambasadorul georgian Irakli Alasania a prezentat o justificare pentru intervenţia militară a trupelor georgiene, anume aceea că elementele separatiste s-ar fi dedat în ultimul timp la numeroase provocări împotriva autorităţilor georgiene, explicaţie respinsă de ambasadorul rus Vitali Ciurkin (Conseil de Sécurité, 5951-e séance, vendredi 8 août 2008; Conseil de Sécurité, C.S9418, vendredi 8 août 2008). În consecinţă conflictul s-a extins, armata rusă pătrunzând tot mai puternic pe teritoriul geogian, iar în final celaltă enclavă separatistă, Abhazia, a declanşat şi ea operaţiuni militare împotriva autorităţilor georgiene, revendicându-şi independenţa. În pofida unităţii şi succesiunii rapide a evenimentelor, o analiză atentă demonstrează faptul că se disting acolo două conflicte, care în mod voit sau nu, sunt adesea confundate: primul este conflictul intern între Republica Georgiană, stat suveran şi independent, şi cele două enclave separatiste Abhazia şi Osetia de Sud, şi conflictul internaţional dintre Rusia şi Georgia. În ce priveşte primul aspect, conflictul dintre statul georgian şi cele două enclave separatiste, acesta prezintă toate trăsăturile unui conflict armat cu caracter neinternaţional. În cazul respectiv nu se poate vorbi nici măcar despre un conflict armat „destructurat”, deoarece nu s-a produs o disoluţie a autorităţilor statale, cum a fost, de pildă, în Somalia în anii 1992-1995. Este vorba de un guvern legitim, ales în mod democratic, care deţine controlul a aproape 90% din teritoriul său şi de două enclave separatiste, care în prezent, potrivit Consituţiei Georgiei, fac parte din această ţară îşi revendică independenţa, dorind în final să se alipească Rusiei, datorită afinităţilor etnice (Constituţia Georgiei din 24 august 1995, modificată în februarie 2004, dispune printre altele că „Georgia este un stat independent, unificat şi indivizibil” care include Republica Socialistă Autonomă Abhazia şi fosta regiune autonomă a Osetiei de Sud (art.1). Articolul 2 al aceleiaşi constituţii se referă la integritatea teritorială a ţării şi la inviolabilitatea frontierelor de stat (European Commission for Democracy through Law, Doc.CDI (2004) 041, Strasbourg, 27 May 2004). În consecinţă, în cazul respectiv vor fi aplicabile prevederile art.3 comun al celor patru convenţii de la Geneva din 12 august 1949, precum şi ale Protocolului adiţional din 8 iunie 1977 relativ la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale. În ce priveşte conflictul dintre Rusia şi Georgia, acesta este un conflict internaţional, iar acţiunile forţelor ruse întrunesc toate elementele unei agresiuni armate, chiar în concepţia Convenţiei pentru definirea agresiunii din 1933, la care au conlucrat Maxim Litvinov şi Nicolae Titulescu (Vezi: Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional contemporan, Texte esenţiale, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, pag.397 şi urm.). Este suficient să amintim prevederile celor cinci puncte pe care le conţinea documentul din 1933, adoptat cu participarea activă a fostei URSS. Potrivit art.II al acestuia, urma să fie recunoscut ca agresor într-un conflict internaţional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părţile în conflict, statul care cel dintâi va fi comis una din acţiunile următoare: 1) declaraţie de război unui alt stat; 2) invazie prin forţele sale armate, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului unui alt stat; 3) atac prin forţele sale terestre, navale sau aeriene, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului, navelor sau aeronavelor unui alt stat; 4) blocadă navală a coastelor sau a porturilor unui alt stat; 5) sprijin dat bandelor armate care, formate pe teritoriul său, vor fi invadat teritoriul unui alt stat sau refuzul, cu toată cererea statului invadat de a lua pe propriul său teritoriu toate măsurile pentru a lipsi zisele bande de orice ajutor sau protecţie. În conformitate cu articolul III al Convenţiei, “Nici o consideraţie de ordin politic, militar, economic sau alta” nu putea servi drept scuză sau justificare a agresiunii prevăzute la articolul II . Cât priveşte susţinerea, potrivit căreia Georgia ar fi comis o „agresiune” împotriva Osetiei de Sud, când a încercat să pună capăt mişcării separatiste, o asemenea susţinere nu rezistă unei analize, deoarece agresiunea este un act care se comite între două state, iar nu împotriva unor provincii ale aceluiaşi stat. În aceste condiţii, acţiunea militară rusă de mari proporţii împotriva Georgiei a declanşat, încă de la început, numeroase reacţii din partea opiniei publice şi a organizaţiilor internaţionale neguvernamentale. Cancelariile diplomatice, în special cele europene, au fost mult mai prudente, încât se punea întrebarea dacă Europa nu a revenit la diplomaţia lui Chamberlain şi Daladier. O poziţie hotărâtă au avut-o de la început preşedinţii Poloniei, Ucrainei, Estoniei, Letoniei şi Lituaniei, ţări în care există minorităţi de origine rusă şi care se întrebau, pe drept cuvânt, dacă nu vor fi următoarele victime ale „intervenţiei umanitare”. O participare deosebit de activă la soluţionarea conflictului a avut-o preşedintele Franţei, Nikolas Sarkozy, care s-a deplasat personal la Moscova pentru a negocia în numele Uniunii Europene, a cărei preşedinţie o asigură, un acord de încheiere a focului (Priorité à la mise en oeuvre sur le terrain du cessez-le-feu conclu le 12 août, http://www.diplomatie.gouv.fr ). Acest acord a fost negociat, într-adevăr, de Dmitri Medvedev şi Nikolas Sarkozy, care au căzut de acord, la 12 august, asupra unui plan de pace în şase puncte, ce prevede totodată şi discuţii internaţionale asupra viitorului statut al Osetiei de Sud şi Abhaziei. Cele şase principii convenite sunt: nerecurgerea la forţă, oprirea ostilităţilor, accesul la ajutor umanitar, revenirea forţelor armate georgiene la bazele lor, revenirea forţelor ruse la poziţiile de dinaintea ostilităţilor şi începerea discuţiilor internaţionale asupra viitorului statut al Osetiei de Sud şi Abhaziei şi asupra mijloacelor de garantare a securităţii lor. Uniunea Europeană şi OSCE au făcut public un plan de pace în patru puncte, anume: încetarea imediată şi necondiţionată a ostilităţilor (de exemplu, un armistiţiu); asigurarea accesului ajutoarelor umanitare; angajamentul de a nu folosi forţa şi retorica agresivă; retragerea întregului personal militar înarmat în poziţiile pe care se aflau înaintea începerii ostilităţilor. Eforturi pentru găsirea unor soluţii negociate au existat şi în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, precum şi în cadrul NATO. În cadrul ambelor organizaţii s-a recunoscut cerinţa încetării ostilităţilor, recunoaşterea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Georgia, dar nu au putut fi adoptate documente angajante, date fiind opiniile diverse ale statelor participante. În esenţă, însă, toate organismele internaţionale au fost de acord, aşa cum arătam, asupra încetării ostilităţilor şi respectării suveranităţii Georgiei. Din păcate, aşa cum au relevat agenţiile de presă şi cum au arătat în mai multe conferinţe de presă oficialii georgieni, conflictul a escaladat, nu s-a reuşit să se statornicească o încetare efectivă a focului iar forţele ruseşti şi-au amânat în mai multe rânduri retragerea de pe teritoriul Georgiei. Noul curs al evenimentelor a determinat, cum era şi firesc, o radicalizare a punctelor de vedere exprimate de comunitatea internaţională. Preşedintele SUA, George W.Bush, a avertizat că escaladarea brutală şi dramatică a conflictului de către Moscova îi va periclita acesteia relaţia cu Uniunea Europeană şi SUA. După cum a arătat preşedintele american, „Rusia a invadat o ţară vecină suverană şi ameninţă un guvern democratic ales de poporul său. O asemenea acţiune este inacceptabilă pentru secolul XXI” (President Bush Statement on Georgia, http://www.redclearpolitic.com/articles/ 2008). Referindu-ne la dreptul Rusiei de a proteja naţionalii săi aflaţi pe teritoriul altor ţări, trebuie să remarcăm că o asemenea preocupare este, desigur, firească şi legitimă, cu condiţia ca să se materializeze sub forma unor acţiuni conforme dreptului internaţional. Rusia este membră a Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice de la 16 octombrie 1977, folosind calitatea de stat succesor al URSS. (http:untreaty.un.org, Pacte international relative aux droits civils et politiques, New York,16 decembre 1966). În cazul unor dubii privind situaţia minorităţilor ruse din Georgia, Rusia ar fi putut să se adreseze Comitetului pentru Drepturile Omului, în conformitate cu prevederile art.41 din Pactul menţionat. În plus, dacă s-ar fi considerat că e vorba de o ameninţare la adresa păcii în calitate de membru permanent, ar fi putut solicita convocarea Consiliului de Securitate, cum a şi făcut. Recurgând în mod unilateral la forţă şi evitând să supună eventualul său diferend cu Georgia unor căi de soluţionare internaţionale, Rusia a încălcat o serie de prevederi internaţionale indispensabile pentru menţinerea păcii şi securităţii. Este de observat că, în trecut, Rusia (respectiv fosta URSS) a fost reticentă în a accepta ideea „intervenţiei umanitare” şi a manifestat această poziţie în legătură cu Kosovo, destul de recent. Comunitatea internaţională, care de obicei e favorabilă intervenţiilor umanitare, de pildă pentru eliberarea de ostatici cum a fost cazul în Uganda, în 1976, nu a manifestat de data aceasta nici un fel de aprobare şi simpatie faţă de acţiunea militară rusă, deşi s-ar fi putut ca la originea acesteia să existe, într-adevăr, şi unele elemente reale de ordin umanitar. Violenţa cu care au acţionat trupele ruse, a făcut ca acest element să dispară cu totul din imaginea celor care au urmărit desfăşurarea evenimentelor. Cu privire la posibilitatea folosirii căii judiciare de către părţile implicate în conflict, menţionez că Georgia s-a adresat la 14 august 2008 Curţii Internaţionale de Justiţie, solicitând adoptarea unor măsuri provizorii în conformitate cu prevederile Convenţiei cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială „pentru a proteja cetăţenii săi împotriva actelor violente de discriminare efectuate de forţele armate ruse, împreună cu miliţiile separatiste şi mercenarii străini” (Georgia institutes proceedings against Russia for violations of the Convention on the Elimination of All Forms of Racial Discrimination, International Court of Justice, Press Release, 12 august 2008). În ce priveşte consecinţele acţiunilor din Georgia, acestea sunt departe de a fi previzibile. Fără îndoială că Rusia a reuşit să demonstreze lumii întregi că este o uriaşă forţă militară, ce nu va ezita să intervină atunci când i se va părea că interesele sale ar fi ameninţate. Cu toate acestea, această demonstraţie de forţă riscă să aibă şi consecinţe neplăcute, ca de pildă retragerea unor state din CSI, blocarea eforturilor Rusiei de a deveni membră a Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică şi a Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Totodată, ţările occidentale ar putea avea în vedere excluderea Rusiei din „G 8”, ceea ce ar îndepărta Rusia de la dezbaterea şi convenirea unor probleme importante ale politicii mondiale. Occidentul este destul de realist ca să-şi dea seama că nu se pune problema unui război cu Rusia pentru simplul fapt că Occidentul are nevoie de Rusia într-o serie de probleme. Dar şi Rusia are nevoie de Occident, astfel încât o atitudine agresivă, şi sfidătoare dusă la extrem i-ar putea periclita pe termen lung o serie de probleme vitale. Atunci cum rămâne cu „spiritul Yaltei”…? Unii consideră că Yalta reprezintă mai mult o mentalitate decât un tratat propriu-zis de împărţire a lumii, a zonelor şi sferelor de influenţă. O cunoscută juristă şi diplomată georgiană, Salomé Zourabichvili, a scris un incitant studiu, cu câţiva ani în urmă, în care recomanda o politică de cooperare mai ales cu Rusia, pentru a face ca tot ce aparţine de Yalta, de politica de putere, să rămână o amintire a trecutului. În opinia autoarei georgiene, depăşirea Yaltei trebuie să însemne nu excluderea Rusiei din mecanismele europene ci, dimpotrivă, integrarea ei în gestionarea crizelor şi adaptarea la noile principii de colaborare ale Mileniului III. „O Rusie înconjurată de ţări stabile, prospere şi neostile” va fi susceptibilă să evolueze în direcţia dorită de Uniunea Europeană. Este absolut necesar ca în mediul său, Rusia să nu întâlnească agresivitate sau ameninţări ”care ar tenta-o să recurgă la calea militară”. În consecinţă, soluţia de „a ieşi din Yalta” trebuie să fie nu o nouă împărţire a sferelor de influenţă, ci de a ridica barierele şi a crea spaţiu comun de cooperare, în care atât Uniunea Europeană cât şi Rusia îşi pot realiza interesele (Salomé Zourabichvili, Fermer Yalta, în ”Cahier de Chaillot” nr.102, Mai 2007). În ce ne priveşte, dorim din toată inima ca aşa ceva să se realizeze, dar aceasta presupune o mai mare flexibilitate, depăşirea orgoliilor, o privire hotărâtă asupra viitorului, elemente ce presupun o mai mare responsabilitate şi implicare a liderilor politici, o cooperare loială corectă, cu toate statele, în spiritul marilor principii democratice ale lumii de astăzi. Desfăşurarea recentă a evenimentelor legate de criza din Caucaz nu permite însă – din păcate – aprecieri optimiste. Recunoaşterea independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud de către Rusia a suscitat protestul ţărilor occidentale, care au amintit documente internaţionale ale ONU semnate chiar de către Rusia. Se vădeşte tot mai mult că, recunoscând Kosovo, statele din Occident au deschis o adevărată „Cutie a Pandorei”, efectele recunoaşterii provinciei care s-a desprins de Serbia acţionând ca un adevărat „bumerang” împotriva intereselor ţărilor din Vest, cu consecinţe care sunt departe de a fi previzibile.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu