26 august 2008

CAUZA STOICA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI Hot. Din 4 martie 2008, Cererea nr. 42722/02

Dreptul de a nu fi supus torturii şi tratamentelor inumane sau degradante – Lipsa unei investigaţii efective – Interzicerea discriminării

ÎN FAPT

La data de 3 aprilie 2001 în localitatea Gulia s-a iscat un conflict între viceprimarul comunei Dolhasca, patru agenţi de poliţie ai postului din Dolhasca şi şase gardieni publici şi douăzeci – treizeci de romi adunaţi în faţa localului aparţinând lui C.C.

Relatările părţilor implicate diferă cu referire la cele întâmplate. Astfel reclamantul susţine că a fost bătut de către unul dintre agenţii de poliţie şi lăsat inconştient. Reclamantul, de etnie romă, la momentul evenimentelor avea 14 ani.

În relatarea viceprimarului se susţine că el ar fi intrat în localul lui C.C. pe fondul unor reclamaţii cu referire la insalubritatea localului şi a faptului că este permis consumul excesiv de alcool. Ulterior la instigarea lui C.C. localnicii, de etnie romă, adunaţi în faţa localului au agresat verbal şi ulterior atacat pe oficiali.

Certificatul medico-legal realizat în urma expertizei efectuate la Institutul de Medicină Legală Iaşi la data de 6 aprilie 2001 asupra reclamantului se concluzionează următoarele:

„Stoica Constantin prezintă echimoze, contuzie toracică şi excoriaţie, induse de un corp contondent, care pot data din 3 aprilie 2001.”

Privind investigarea incidentelor, în data de 4 aprilie 2001 s-a purtat o discuţie în biroul primarului la care au participat reprezentanţi ai părţilor implicate.

La data de 5 aprilie 2001 a fost trimis un raport la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Suceava. Asociaţia Romani CRISS a cerut comandantului IPJ Suceava începerea de cercetare penală asupra incidentelor. De asemenea, tatăl reclamantului a depus o plângere penală la Parchetul Militar Bacău împotriva poliţiştilor şi a viceprimarului. O plângere penală a fost depusă şi de Romani CRISS.

Ancheta desfăşurată de IPJ Suceava

La data de 7 mai 2001 IPJ Suceava a audiat martori oculari şi pe părinţii reclamantului. Unii dintre martori au susţinut că i-au văzut pe poliţişti în timp ce îl agresau pe reclamant. Poliţişti care au dat declaraţii au susţinut contrariul, poziţia lor fiind împărtăşită şi de către unii martori oculari. IPJ Suceava a terminat ancheta şi a propus Parchetului Militar Bacău neînceperea urmăririi penale.

Ancheta desfăşurată de Parchetul Militar

Procurorul Militar a audiat persoanele implicate. Printre altele, IPJ Suceava a informat Procurorul Militar despre faptul că agenţii de poliţie nu au înaintat nici un raport în legătură cu incidentul petrecut la data de 3 aprilie, deoarece au considerat comportamentul romilor ca fiind doar „pur ţigănesc” şi că nu constituie infracţiune.

În acest fel, Procurorul Militar la data de 2 octombrie 2001 a decis neînceperea urmăririi penale, deoarece în susţinerea lui probele cauzei nu arată că reclamantul ar fi fost victima unei agresiuni din partea poliţiştilor. Familia reclamantului şi Romani CRISS a contestat decizia Procurorului la Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care a menţinut decizia Parchetului Militar Bacău.

De precizat, că mai existau şi alte declaraţii, în sensul exercitării de presiuni asupra familiei reclamantului şi a reprezentantului Romani CRISS. În urma acestor presiuni unii dintre martori nu au mai dat declaraţii.

Curtea arată că prevederile relevante ale Codului de Procedură Penală au fost analizate de ea în cauze precum Dumitru Popescu î. României şi Barbu Anghelescu î. României(1).

ÎN DREPT

Asupra art. 3

În ceea ce priveşte articolul 3 din Convenţie, după ce Curtea a apreciat că leziunile suferite de reclamant, minor la data faptelor, atestate de actele medicale, intră în sfera de aplicare a acestui articol din Convenţie, şi a subliniat la paragraful 62 al hotărârii că aceste leziuni au fost cauzate de poliţişti sau de alte persoane şi a concluzionat că autorităţile naţionale nu au desfăşurat o anchetă efectivă asupra plângerii reclamantului având ca obiect pretinsele rele tratamente la care a fost supus de agenţii statului. Astfel, Curtea a remarcat faptul că nu au fost audiate toate persoanele care au fost martori la incidente, iar unele depoziţii ale martorilor, date in favoarea reclamantului, au fost înlăturate de organul anchetator, fără o motivare adecvată. Curtea nu a găsit explicaţia de ce unii dintre martorii oculari nu au depus declaraţii, astfel Curtea a considerat că ori nu au fost chemaţi ori – aşa cum susţine şi reclamantul, au fost intimidaţi de poliţişti. În orice caz, faptul că nu au fost audiaţi ca martori ridică dubii în ceea ce priveşte eficacitatea anchetei poliţiei. O altă circumstanţă considerată drept gravă de către Curte este că anchetatorii s-au limitat la a-i exonera de răspundere pe poliţişti, nereuşind astfel nici să identifice agresorii reclamantului. La gravitatea circumstanţei contribuie şi faptul că reclamantul era minor şi suferea de un handicap. De asemenea, s-a apreciat că neintroducerea unei plângeri de către lucrătorii de poliţie implicaţi în incidente împotriva reclamantului şi a celorlalţi pretinşi agresori din rândul persoanelor de etnie romă, induce un dubiu cu privire la credibilitatea versiunii prezentate de autorităţi. Chiar presupunând că persoanele indicate de reclamant a fii agresorii săi nu au comis faptele de violenţă, reclamantul nu ar fi putut formula o plângere prealabilă, conform articolului 180 din Codul penal, in absenţa unor cercetări ale organelor de poliţie, în vederea identificării autorilor faptelor. Curtea face trimitere şi la argumentele reţinute în cauzele Barbu Anghelescu, Bursuc şi Dumitru Popescu nr. 1 împotriva României, cu privire la dubiile existente faţă de independenţa ierarhică şi instituţională a procurorilor militari.

Curtea apreciază că autorităţile naţionale nu au stabilit de o manieră satisfăcătoare dacă leziunile produse reclamantului au fost cauzate altfel decât ca urmare a tratamentului aplicat de lucrătorii de poliţie, concluzionând că reclamantul a fost supus unui tratament inuman si degradant, cu referire la cauza Cobzaru împotriva României, ceea ce reprezintă o încălcare a articolului 3 din Convenţie, sub aspectul laturii materiale. De asemenea, faţă de deficientele analizate mai sus, cu privire la modul de desfăşurare a anchetei penale, Curtea a constatat încălcarea articolului 3 din Convenţie şi sub aspect procedural.

Asupra art. 6(1)


În ceea ce priveşte articolul 6 par. 1 din Convenţie, faţă de plângerea reclamantului, care a invocat faptul că i-a fost încălcat dreptul de acces la o instanţă civilă, având în vedere soluţia de neîncepere a urmăririi penale, Curtea a respins acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de recurs interne, apreciind că reclamantul avea la dispoziţie o cale adecvată, eficientă, pentru a obţine remedierea situaţiei invocate, respectiv putea să se adreseze instanţei competente cu o plângere împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.

Asupra art. 13

Referitor la articolul 13 din Convenţie, sub cele două laturi ale plângerii reclamantului, Curtea nu a apreciat necesar să analizeze separat capătul de cerere având ca obiect pretinsa ineficacitate a anchetei penale desfăşurate de autorităţi cu privire la relele tratamente aplicate reclamantului, având în vedere concluziile formulate sub aspectul încălcării articolului 3 din Convenţie.

Pe de altă parte, faţă de susţinerea reclamantului că legea internă nu îi oferea posibilitatea de a ataca în instanţă soluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale, ceea ce reprezenta un impediment de a obţine daune materiale intr-un eventual proces civil, Curtea a stabilit că există unele excepţii, in funcţie de circumstanţele cauzei, de la regula potrivit căreia reclamantul trebuia să epuizeze căile de recurs interne disponibile la data sesizării Curţii. Astfel, s-a reţinut faptul ca incidentele au avut loc la data de 3 aprilie 2001, iar soluţia de neîncepere a urmăririi penale a fost pronunţată la data de 2 octombrie 2001, confirmată de procurorul ierarhic superior la data de 15 mai 2002. Legea nr. 281/2003, de modificare a Codului de procedură penală, a devenit aplicabilă începând cu data de 1 ianuarie 2004, iar din acest moment, reclamantul avea posibilitatea de a introduce la instanţa competentă o plângere împotriva soluţiei procurorului militar de netrimitere în judecată, pe care o considera o cale de recurs internă efectivă, având în vedere şi caracterul legii noi de rezolvare a unei probleme structurale existente la nivel naţional, asigurând repararea prejudiciilor cauzate prin încălcarea unor drepturi procedurale fundamentale. Curtea a reţinut avantajele prezentate de noua lege, inclusiv garanţiile de natură procedurală, precum şi faptul că o perioadă de mai puţin de trei ani de la data faptelor nu înlătură caracterul adecvat al acestei căi de recurs.

În consecinţă, Curtea a respins acest capăt de cerere, amintind caracterul subsidiar al mecanismului reprezentat de sistemul Convenţiei.

Asupra art.14 coroborat cu art. 3

În privinţa articolului 14 din Convenţie, prin raportare la articolul 3, reclamantul consideră ca relele tratamente pretins comise de poliţişti ar fi fost rezultatul unei discriminări la care ar fi fost supus de către autorităţi. Curtea, prin raportare la jurisprudenţa sa în cauze similare, a reamintit faptul că dovada unei motivaţii rasiale a unui anumit comportament al autorităţilor este uneori extrem de dificil de dovedit, iar Statului îi revine obligaţia de a depune toate diligenţele pentru a investiga un potenţial comportament discriminatoriu al agenţilor săi. În cauză, procurorul anchetator a statuat că nu a existat nici un aspect rasial în desfăşurarea incidentelor din 3 aprilie 2001, însă Curtea a luat act de faptul că anumite aspecte (cum ar fi faptul că doar unele dintre depoziţiile martorilor de etnie romă au fost considerate ca fiind părtinitoare, spre deosebire de cele ale lucrătorilor de poliţie), conduc la concluzia că autorităţile statului nu au depus toate diligenţele pentru a investiga posibilele motivaţii de natură rasială care ar fi putut genera conflictul. Analizând circumstanţele cauzei, Curtea reţine faptul că acest conflict nu este neutru din punctul de vedere al manifestărilor rasiste, de vreme ce nici procurorul abilitat să efectueze ancheta, nici Guvernul nu au oferit explicaţii cu privire la motivaţia rasială care a stat la baza acţiunii ofiţerilor de poliţie. Prin urmare, Curtea a constatat încălcarea articolului 14 raportat la articolul 3 din Convenţie, fără a mai considera necesar să analizeze dispoziţiile care interzic discriminarea prin raportare la articolul 13.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile, Curtea a obligat Guvernul la plata către reclamant a sumei de 15.000 EUR, cu titlul de daune morale, respingând cererea acestuia de acordare a despăgubirilor materiale. De asemenea, statul român a fost obligat la plata sumei de 2.278 EUR, reprezentând onorariul reprezentantului reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu