Dreptul de a fi audiat, dreptul la un proces echitabil, casarea unei hotărâri definitive, art. 6(1)
ÎN FAPT
A. Procedurile împotriva lui I.W.
La data de 1 aprilie 2002 Tribunalul Maramureş decis ca societatea comercială I.W., fostul angajator al reclamantului, să repune pe reclamant în locul său de muncă şi să plătească acestuia compensaţii. Decizia a devenit definitivă şi irevocabilă. Dar aceeaşi instanţă, la data de 30 septembrie 2002 a admis contestaţia în anulare înaintată de pârâtul I.W. şi a decis reexaminarea cauzei.
Reclamantul a înaintat Procurorului general o cererea prin care solicita ca aceasta să înainteze la Curtea Supremă de Justiţie recurs în anulare împotriva hotărârii Tribunalului Maramureş din 30 septembrie. Cererea reclamantului a fost refuzată.
B. Procedurile împotriva lui M.
Într-o altă procedură, de data aceasta îndreptată împotriva societăţii M., angajatorul anterior a reclamantului, Tribunalul Maramureş prin decizia care a rămas definitivă şi irevocabilă la data de 18 mai 2000 a decis în favoarea reclamantului şi a dispus ca sociectatea să elibereze fişele angajatului şi să plătească suma de 100.000 de lei vechi către aceasta. Reclamantul s-a adresat Judecătoriei Baia Mare pentru a obţine executarea hotărârii Tribunalului. La data de 15 februarie 2002 cererea reclamantului a fost respins, Judecătoria a susţinut că M. era în imposibilitate obiectivă de a furniza documentele cerute, deoarece aceasta se aflau la angajatorul următor a reclamantului, şi anume I.W.. Reclamantul a atacat hotărârea, astfel că Tribunalul Maramureş a decis în favoarea reclamantului şi a dispus ca M. să plătească 350.000 de lei vechi pe zi începând cu data de 3 februarie 2000 şi până la executarea hotărârii şi să plătească reclamantului 7.712.000 de lei drept despăgubiri.
Pârâtul M. a promovat la Tribunalul Maramureş o contestaţie în anulare împotriva hotărârii din 17 iunie 2002, pe motiv că Tribunalul nu ar fi examinat toate dovezile care existau în cauză. Dl. Mitrea a susţinut în instanţă că M. nu ar avea locus standi pentru o contetaţie în anulare, deoarece, confrom legii, calea extraordinară de atac a contestaţiei de anulare este disponibilă numai părţi care a promovat şi apelul ordinar.La data de 26 martie 2003 Tribunalul a a admis cererea pârâtului M. şi a casat hotărârea din 17 iunie, pe motiv că instanţa ar fi comis o eroare materială, pe baza art. 318 Cod Procedură Civilă.
ÎN DREPT
Reclamantul a invocat încălcarea art. 6(1), deoarece el nu a beneficiat de un proces echitabil datorită faptului că două hotărâri judecătoreşti definitive în favoarea sa, au fost anulate (din 1 aprilie 2002 şi din 17 iunie 2002).
Partea relevantă a art. 6(1) prevede în felul următor:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... a cauzei sale”
ADMISIBILITATE
A. Procedurile împotriva lui I.W.
Procedurile împotriva lui I.W. s-au terminat prin hotărârea din 30 septembrie 2002, reclamantula cerut Procurorului general să promoveze recurs în anulare la data de 18 decembrie 2002, deci se prezumă că la data respectivă el a cunoscut hotărârea din 30 decembrie. Reclamantul a introdus cererea la Curtea Europeană la data de 11 iulie 2003, nerespectând termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 a Convenţiei. Prin urmare, petitul reclamantului în ceea ce priveşte anularea hotărârii definitive din procesul împotriva lui I.W. este respins de Curte în conformitate cu art.35 (1) şi (4).
B. Procedurile împotriva lui M.
Curtea constată că această parte a petitului reclamantului este admisibilă.
PE FOND
Curtea menţionează pentru început că art. 6(1) trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care statuează că domnia legii este o moştenire comună a statelor membre Consiliului Europei. Unul dintre cele mai importante aspecte ale domniei legii este principiul securităţii juridice care pretinde că atunci când o instanţa a decis o cauză, hotărârea nu ar trebui pusă sub semnul întrebării.
Principiul securităţii juridice presupune respectarea principiului res judecata, principiul autorităţii lucrului judecat. Conform acestui principiu o hotărâre judecătoarescă definitivă nu ar trebui să fie revăzută iaraşi, la iniţiativa niciunei părţi, pentru simplul motiv că aceştia ar dori reexaminarea cauzei.
Principiul securităţii juridice nu este unul absolut. În acest sens redeschiderea procedurilor într-o cauză decisă este cel mai potrivit remediu atunci când în cursul judecăţii nu s-au respectat cerinţele art. 6 din Convenţie.
Curtea trece la a analiza faptele cauzei. Hotărârea din 17 iunie 2002 a fost în fabvoarea reclamantului şi Tribunalul Maramureş a susţinut că argumentele invocate de pârâtul M. nu au fost relevante pentru cauză. Curtea constată de asemenea, că această procedură nu a fost arbitrară. Astfel, ea ajunge la concluzia că hotărârea din 17 iunie 2002, a fost casată pe motiv că instanţele au analizat în moduri diferite admisibilitatea şi relevanţa probelor din cauză. În opinia Curţii aceasta nu este un motiv suficiente pentru casarea unei hotărâri definitive.
În concluzia, Curtea susţine că prin casarea hotărârii din 17 iunie 2002, instanţele nu au reuşit să menţine un echilibru între interesele care erau în cauză, astfel dreptul reclamantului de a fi audiat de o instanţă într-un mod echitabil a fost încălcată.
Aplicând art. 41 a Convenţiei, Curtea acordă reclamantului 3000 de euro drept despăgubire morală şi 500 de euro pentru acoperirea cheltuielilor (reclamantul a cerut mai mult dar nu a păstrat chitanţele).
ÎN FAPT
A. Procedurile împotriva lui I.W.
La data de 1 aprilie 2002 Tribunalul Maramureş decis ca societatea comercială I.W., fostul angajator al reclamantului, să repune pe reclamant în locul său de muncă şi să plătească acestuia compensaţii. Decizia a devenit definitivă şi irevocabilă. Dar aceeaşi instanţă, la data de 30 septembrie 2002 a admis contestaţia în anulare înaintată de pârâtul I.W. şi a decis reexaminarea cauzei.
Reclamantul a înaintat Procurorului general o cererea prin care solicita ca aceasta să înainteze la Curtea Supremă de Justiţie recurs în anulare împotriva hotărârii Tribunalului Maramureş din 30 septembrie. Cererea reclamantului a fost refuzată.
B. Procedurile împotriva lui M.
Într-o altă procedură, de data aceasta îndreptată împotriva societăţii M., angajatorul anterior a reclamantului, Tribunalul Maramureş prin decizia care a rămas definitivă şi irevocabilă la data de 18 mai 2000 a decis în favoarea reclamantului şi a dispus ca sociectatea să elibereze fişele angajatului şi să plătească suma de 100.000 de lei vechi către aceasta. Reclamantul s-a adresat Judecătoriei Baia Mare pentru a obţine executarea hotărârii Tribunalului. La data de 15 februarie 2002 cererea reclamantului a fost respins, Judecătoria a susţinut că M. era în imposibilitate obiectivă de a furniza documentele cerute, deoarece aceasta se aflau la angajatorul următor a reclamantului, şi anume I.W.. Reclamantul a atacat hotărârea, astfel că Tribunalul Maramureş a decis în favoarea reclamantului şi a dispus ca M. să plătească 350.000 de lei vechi pe zi începând cu data de 3 februarie 2000 şi până la executarea hotărârii şi să plătească reclamantului 7.712.000 de lei drept despăgubiri.
Pârâtul M. a promovat la Tribunalul Maramureş o contestaţie în anulare împotriva hotărârii din 17 iunie 2002, pe motiv că Tribunalul nu ar fi examinat toate dovezile care existau în cauză. Dl. Mitrea a susţinut în instanţă că M. nu ar avea locus standi pentru o contetaţie în anulare, deoarece, confrom legii, calea extraordinară de atac a contestaţiei de anulare este disponibilă numai părţi care a promovat şi apelul ordinar.La data de 26 martie 2003 Tribunalul a a admis cererea pârâtului M. şi a casat hotărârea din 17 iunie, pe motiv că instanţa ar fi comis o eroare materială, pe baza art. 318 Cod Procedură Civilă.
ÎN DREPT
Reclamantul a invocat încălcarea art. 6(1), deoarece el nu a beneficiat de un proces echitabil datorită faptului că două hotărâri judecătoreşti definitive în favoarea sa, au fost anulate (din 1 aprilie 2002 şi din 17 iunie 2002).
Partea relevantă a art. 6(1) prevede în felul următor:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... a cauzei sale”
ADMISIBILITATE
A. Procedurile împotriva lui I.W.
Procedurile împotriva lui I.W. s-au terminat prin hotărârea din 30 septembrie 2002, reclamantula cerut Procurorului general să promoveze recurs în anulare la data de 18 decembrie 2002, deci se prezumă că la data respectivă el a cunoscut hotărârea din 30 decembrie. Reclamantul a introdus cererea la Curtea Europeană la data de 11 iulie 2003, nerespectând termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 a Convenţiei. Prin urmare, petitul reclamantului în ceea ce priveşte anularea hotărârii definitive din procesul împotriva lui I.W. este respins de Curte în conformitate cu art.35 (1) şi (4).
B. Procedurile împotriva lui M.
Curtea constată că această parte a petitului reclamantului este admisibilă.
PE FOND
Curtea menţionează pentru început că art. 6(1) trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care statuează că domnia legii este o moştenire comună a statelor membre Consiliului Europei. Unul dintre cele mai importante aspecte ale domniei legii este principiul securităţii juridice care pretinde că atunci când o instanţa a decis o cauză, hotărârea nu ar trebui pusă sub semnul întrebării.
Principiul securităţii juridice presupune respectarea principiului res judecata, principiul autorităţii lucrului judecat. Conform acestui principiu o hotărâre judecătoarescă definitivă nu ar trebui să fie revăzută iaraşi, la iniţiativa niciunei părţi, pentru simplul motiv că aceştia ar dori reexaminarea cauzei.
Principiul securităţii juridice nu este unul absolut. În acest sens redeschiderea procedurilor într-o cauză decisă este cel mai potrivit remediu atunci când în cursul judecăţii nu s-au respectat cerinţele art. 6 din Convenţie.
Curtea trece la a analiza faptele cauzei. Hotărârea din 17 iunie 2002 a fost în fabvoarea reclamantului şi Tribunalul Maramureş a susţinut că argumentele invocate de pârâtul M. nu au fost relevante pentru cauză. Curtea constată de asemenea, că această procedură nu a fost arbitrară. Astfel, ea ajunge la concluzia că hotărârea din 17 iunie 2002, a fost casată pe motiv că instanţele au analizat în moduri diferite admisibilitatea şi relevanţa probelor din cauză. În opinia Curţii aceasta nu este un motiv suficiente pentru casarea unei hotărâri definitive.
În concluzia, Curtea susţine că prin casarea hotărârii din 17 iunie 2002, instanţele nu au reuşit să menţine un echilibru între interesele care erau în cauză, astfel dreptul reclamantului de a fi audiat de o instanţă într-un mod echitabil a fost încălcată.
Aplicând art. 41 a Convenţiei, Curtea acordă reclamantului 3000 de euro drept despăgubire morală şi 500 de euro pentru acoperirea cheltuielilor (reclamantul a cerut mai mult dar nu a păstrat chitanţele).
Comentarii
Trimiteți un comentariu