CEDO: CAUZA RELIGIONSGEMEINSCHAFT DER ZEUGEN JEHOVAS ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA AUSTRIEI CEREREA NR. 40824/98 HOTĂRÂREA DIN 31 IULIE 2008
ACORDAREA PERSONALITĂŢII JURIDICE UNEI COMUNITĂŢI RELIGIOASE - LIBERTATEA DE GÂNDIRE, DE CONŞTIINŢĂ ŞI DE RELIGIE(ART.9), LIBERTATEA DE ÎNTRUNIRE ŞI DE ASOCIERE (ART.11), DREPTUL LA JUDECAREA CAUZEI ÎNTR-UN TERMEN REZONABIL (ART. 6(1)), TRATAMENT DISCRIMINATORIU APLICAT COMUNITĂŢILOR RELIGIOASE ÎN RAPORT CU SOCIETĂŢILE RELIGIOASE(ART. 14 COROBORAT CU ART. 9), DREPTUL LA UN RECURS EFECTIV(ART. 13)
Reclamanţii, Religionsgemeinschaft der Zeugen Jehovas şi patru cetăţeni austrieci au sesizat fosta Comisie cu privire la pretinsa încălcare a art. 9 şi a art. 9 coroborat cu art. 14 din Convenţie, a art. 6 şi art. 13.
ÎN FAPT
La data de 25 septembrie 1978 doi dintre reclamanţi s-au adresat Ministerului pentru Educaţie şi Arte cu o cerere pe baza Legii din 1874 privind recunoaşterea societăţilor religioase, pentru recunoaşterea Martorilor lui Jehova ca şi societate religioasă.
Deoarece Ministerul nu a comunicat nici un răspuns, reclamanţii au depus o plângere la Biroul Ombudsmanului. La data de 5 februarie 1981 Biroul a emis un comunicat prin care a caracterizat inacţiunea de doi ani a Ministerului drept o situaţie nedorită în administrarea treburilor publice. Însă, se precizează în acelaşi comunicat că Ministerul nu era obligat în mod formal să decidă asupra cererii, cererea în caz de admitere se finalizează printr-un decret.
La data de 22 iunie 1987 ceilalţi doi reclamanţi au solicitat Ministerului pentru Educaţie, Arte şi Sport, acordarea statului de societate religioasă primului reclamant. Ministerul a informat pe solicitanţi că, în conformitate cu Legea din 1874 ei nu aveau dreptul de a obţine o decizie formală asupra cererii lor. Din această cauză, la data de 25 octombrie 1991 reclamanţii au sesizat Curtea Constituţională şi au cerut acesteia să invalideze art. 2(1) din Legea din 1874, pe motiv că le-ar încălca dreptul la exercitarea liberă a religiei şi dreptul la liberă asociere. De asemenea, ei au argumentat că prevederile legale incriminate le-au cauzat în mod direct vătămări, şi în situaţia în care o decizie formală de respingere a cererii lor lipsea.
La data de 25 iunie 1992 Curtea Constituţională le-a respins cererea, motivând că nu au fost în mod direct afectaţi de prevederile Legii din 1874 şi că, în conformitate cu art, 13 din Convenţie, ei aveau dreptul ca cererea lor să fie soluţionată de o autoritate administrativă. Mai mult, reclamanţii nu au epuizat toate remediile legale, omiţând să apeleze la Curtea Administrativă împotriva tăcerii Ministerului – subliniază Curtea Constituţională.
Astfel, la data de 30 iulie 1992 ei au pornit o acţiune în faţa Curţii Administrative. Acţiunea lor a fost respinsă la data de 22 martie 1993 pe motiv că o decizie pozitivă asupra acordării statului de societate religioasă se face prin decret de către Minister, iar Curtea Administrativă, conform art. 132 din Constituţia Federală este competentă numai să adopte decizii şi nu şi decrete în locul autorităţii administrative. Cu alte cuvinte, Curtea Administrativă a susţinut că nu are competenţa de a hotărî în locul Ministerului.
Astfel, la data de 12 octombrie 1993 reclamanţii au adus din nou o acţiune în faţa Curţii Constituţionale, urmărind invalidarea art. 1 şi 2 a Legii din 1874. Bazându-se pe art. 13 a Convenţiei, reclamanţii au susţinut că nu le este asigurat un recurs efectiv împotriva refuzului arbitrar al Ministerului. Acţiunea a fost repinsă, deoarece o cerere de genul acesta deja a fost judecată. Această cerere a fost urmată de încă un proces în faţa Curţii Constituţionale, pe alte baze legale, dar respinsă la data de 21 iunie 1994.
În acest fel, reclamanţii au introdus o nouă acţine la Curtea Constituţională, susţinând existenţa unui conflict de competenţă între Curtea Constituţională şi Curtea Administrativă. În consecinţă, Curtea Constituţională a casat decizia Curţii Administrative din 22 martie 1993 şi a decis că Curtea Administrativă are jurisdicţie să decidă asupra cererii din 30 iulie 1992. Curtea Constituţională a arătat că pe baza Legii din 1874 o grupare religioasă are dreptul subiectiv de a fi recunoscută drept o societate religioasă dacă îndeplineşte condiţiile prescrise de lege. Pentru exercitarea efectivă a acestui drept, în caz de refuz nejustificat din partea autorităţii administrative, refuzul trebuie să fie posibil să fie controlat de instanţele judecătoreşti.
La data de 18 decembrie 1995 Curtea Administrativă a ordonat Ministerului Federal pentru Educaţie şi Afaceri Culturale ca într-un termen de două luni să prezinte argumente pentru şi împotriva recunoaşterii primului reclamant drept societate religioasă.
La data de 25 martie 1996 Curtea Administrativă a pornit aşa-numita „procedură preliminară” şi a somat Ministerul să ia o decizie în privinţa cererii reclamanţilor. Ministerul nu s-a conformat, aşa că la 28 aprilie 1997 Curtea printr-o decizie a impus Ministerului să ia o decizie într-un termen de opt săptămâni.
Într-un final, la data de 21 iulie 1997 Ministerul a dat o soluţie, respingând cererea reclamanţilor de a înregistra gruparea Martorilor lui Jehova drept societate religioasă. S-a motivat că Martorii lui Jehova nu au o structura organizatorică internă destul de clară, că manifestă o atitudine negativă faţa de stat, că membrii ei refuză să îndeplinească stagiul militar obligatoriu şi să ia parte la viaţa socială, precum şi faptul că ei refuză anumite tratamente medicale, ca de exemplu transfuzia de sânge.
La data de 3 septembrie 1997 reclamanţii au atacat decizia Ministerului la Curtea Constituţională, care la 11 martie 1998 a casat decizia Ministerului, deoarece acesta nu a întreprins o verificare detaliată şi efectivă a stării de fapt înainte de a pronunţa decizia de respingere. Astfel, Curtea Constituţională a concluzionat că decizia Ministerului a fost arbitrară şi că a violat principiul egalităţii în faţa legii.
Între timp, la data de 10 ianuarie 1998, a intrat în vigoare Legea privind Statul Legal al Comunităţiilor Religioase. În consecinţă, Ministerul a considerat că cererea de recunoaştere introdusă pe baza Legii din 1874 este o cerere în sensul art. 11(2) al Legii din 1998 şi a decis, la data de 20 iulie 1998, acordarea personalităţii juridice primului reclamant şi înregistrarea lui drept comunitate religioasă în sensul Legii din 1998.
La data de 22 iulie 1998 reclamanţii s-au adresat încă o dată Ministerului şi pe baza Legii din 1874 au cerut recunoasterea statutului de societate religioasă pentru comunitatea religioasă a martorilor lui Jehova. Cerea lor a fost respinsă la 2 decembrie 1998. Ministerul s-a bazat pe art 11(1) din Legea Comunităţiilor Religioase din 1998 care prevedea că o comunitate religioasă poate fi recunoscută drept societate religioasă numai după ce a funcţionat cel puţin 10 ani drept comunitate religioasă. Decizia a fost atacată la Curtea Constituţională, a fost respinsă, iar reclamanţii au mai introdus o ultimă acţiune la Curtea Administrativă împotriva Ministerului (acţiunea a fost introdusă în aprilie 2001 şi a fost respinsă la 25 octombrie 2004).
LEGISLAŢIE RELEVANTĂ
Art. 14 din Legea Fundamentală din 1867 prevede că în Austria libertatea consţiinţei şi a credinţei este garantată.
De asemenea, Tratatul de la Saint Germain din 10 septembrie 1919 la art. 63(1) prevede că Austria îşi asumă obligaţia de a proteja viaţa şi libertatea cetăţenilor săi. Art. 63(1) din Tratat garantează manifestarea în public a religiei şi a credinţei dacă ea nu contravine moralei şi ordinii publice.
Legea din 20 mai 1874 privind Recunoaşterea Legală a Societăţilor Religioase prevede că o grupare religioasă poate fi recunoscută drept societate religioasă – persoană juridică de drept public – dacă numele ei, credinţa, învăţăturile nu conţin nimic ilegal. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite recunoaşterea se face de către ministerul comptetent cu probleme legate de religii.
Legea privind Statutul Legal al Comunităţilor Religioase din 1998 prevede că Ministerul Federal pentru Educaţie şi Cultură poate să acorde, prin decizie scrisă, personalitate juridică comunităţiilor religioase, care astfel au dreptul să se numească „comunitate religioasă înregistrată public”. Această lege a introdus noţiunea de comunitate religioasă în dreptul austriac. Conform legii, asociaţiile religioase nerecunoscute, fără statut legal, au posibilitatea de a solicita acordarea personalităţii juridice.
Conform dreptului austriac, există diferenţe majore în ceea ce priveşte tratamentul juridic acordat societăţilor religioase şi comunităţilor religioase. Diferenţa de o importanţă primordială, aşa cum a fost subliniat chiar de Curtea Constituţională, este că societăţile religioase recunoscute au o structură internă şi pot funcţiona fără nici o interferenţă din partea autorităţiilor statale, fapt ce nu este posibil în cazul comunităţilor religioase. De asemenea, în timp ce statutul de comunitate religioasă este numai o recunoaştere formală a existenţei juridice, statutul de societate religioasă în afară de consacrarea personalităţii juridice mai oferă şi diferite privilegii şi beneficii, consacrate prin diferite acte normative. Cu titlu de exemplu, o societate religioasă poate organiza o şcoală particulară, cei care din cadrul societăţii religioase se ocupă de educare spirituală sau ocupă funcţii pastorale sunt scutiţi de serviciul militar obligatoriu şi de serviciul civil care se execută în locul celui obligatoriu. Societăţile religioase beneficiează de anumite privilegii fiscale, plătesc anumite impozite la o cotă mai redusă, donaţiile sunt impozitate şi ele la o cotă mult mai mică, etc.
ÎN DREPT
Reclamanţii au pretins în faţa CEDO că li s-a încălcat dreptul la libertatea religie (art. 9) dreptul la liberă asociere (art. 11), dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv.
Asupra art. 9 şi 11
Art. 9 prevede:
„Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie ; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Art. 11 prevede:
„Libertatea de întrunire şi de asociere
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”
Aprecierea Curţii
Reclamanţii au susţinut că refuzul autorităţiilor austriece de a înregistra pe primul reclamant drept societate religioasă le-a încălcat dreptul lor la exercitarea liberă a religiei. Deoarece ei nu au reuşit să înregistreze pe primul reclamant drept persoană juridică, comunitatea ca un întreg nu putea să intre în raporturi juridice, nu putea să aibă un patrimoniu pe care să-l administreze, nu era în poziţia de a organiza muncă pastorală.
Curtea îşi începe analiza prin a menţiona că petitul reclamanţilor cade sub aplicabilitatea art. 9, dar prevederile art. 9 vor trebui interpretate şi aplicate ţinând cont de art. 11 (libertatea de întrunire şi de asociere). Dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie este una din fundamentele unei societăţi democratice în sensul Convenţiei. Libertatea religiei este în primul rând o chestiune de conştiinţă a individului, dar ea implică şi dreptul de a-şi manifesta credinţa singur sau în grup, în public sau în cerc restrâns. Exercitarea liberă a religiei în mod tradiţional presupune existenţa unei comunităţi organizate cu o structură organizatorică bine definită, deci art. 9 este în strânsă legătură cu art. 11 care garantează dreptul la asociere. Existenţa autonomă a comunităţilor religioase este indispensabilă într-o societate democratică, ea se află la rădăcina protecţiei oferita de art. 9.
Mai mult, Curtea menţionează că posibilitatea de a înfiinţa o entitate legală pentru a acţiona în colectiv pentru realizarea anumitor interese comune, este latura ceea mai importantă a dreptului la liberă asociere.
Refuzul autorităţilor statale de a acorda un statut legal unei asocieri de persoane înseamnă un amestec în exercitarea dreptului la liberă asociere. Atunci când asocierea de persoane este una cu caracter religios atunci refuzul echivalează cu o încălcare a art. 9. Curtea mai arată că exercitarea dreptului la manifestarea liberă a religiei, în dimensiunea sa colectivă presupune şi protecţia juridică a comunităţii, a patrimoniului acesteia, deci art. 9 trebuie interpretat nu numai în lumina art. 11 ci şi a art. 6
Curtea continuă analiza prin a verifica dacă a existat sau nu o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la exercitarea liberă a religiei şi dacă această ingerinţă este una permisă de Convenţie sau nu.
1.Dacă a existat o ingerinţă
Reclamanţii au depus o cerere pentru acordarea personalităţii juridice primului reclamant în 1978. În 1998 ei au fost recunoscuţi drept o comunitate religioasă şi nu o societate religioasă aşa cum au pretins ei. Guvernul a pretins că nu există nici o ingerinţă, pentru că într-un final personalitatea legală a fost acordată iar membrilor comunităţii nu le-a fost interzis niciodată să-şi practice religia individual sau colectiv. Curtea nu s-a lăsat convinsă de argumentele Guvernului deoarece perioada de 20 de ani nu poate fi tratată ca şi o simplă perioadă de timp necesară rezolvării unei cereri de către administraţia de stat.
Mai mult, în această perioadă de 20 de ani reclamantul nu a avut personalitate juridică, deci era inexistent de jure, lipsindu-se de toate beneficiile şi posibilităţile pe care le-ar fi avut dacă existenţa juridică ar fi fost recunoscută de stat. De asemenea, faptul că în această perioadă nu a existat o perturbare a vieţii comunităţii Martorilor lui Jehova, nu este importantă, deoarece existenţa unei încălcări a Convenţiei este posibilă şi în absenţa unui prejudiciu; întrebarea dacă există sau nu prejudiciu nu priveşte art. 34 al Convenţiei (calitatea de victimă) ci devine importantă în contextul art. 41 (reparaţie echitabilă). În consecinţă Curtea constată existenţa unei ingerinţe.
În această situaţie Curtea trebuie să examineze dacă condiţiile art. 9(2) sunt îndeplinite. În cazul în care răspunsul este negativ atunci ne aflăm în prezenţa unei încălcări a art. 9.
2. Dacă ingerinţa a fost prevăzută de lege
Condiţia „prevăzută de lege” – conform jurisprudenţei Curţii – se referă nu numai la existenţa unei baze legale a măsurii ci şi la calitatea legii, şi anume de a fi accesibilă, previzibilă în efecte şi formulată cu o precizie suficientă. Referitor la situaţia de fapt din cauză, Curtea constată că Legea din 1874 privind recunoaşterea societăţilor religioase prevede condiţiile care trebuie îndeplinite de către o comunitate pentru a fi recunoscută drept societate religioasă. Per a contrario, dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, autoritatea competentă refuză recunoaşterea, deci măsura este prevăzută de lege.
3. Dacă ingerinţa urmăreşte un scop legitim
Convenţia permite statelor membre să verifice dacă o mişcare sau o asociaţie care urmăreşte scopuri religioase nu întreprinde activităţi dăunătoare la adresa populaţiei şi a siguranţei publice. Curtea consideră că în cazul de faţă ingerinţa a urmărit protecţia ordinii şi a siguranţei publice, ceea ce poate fi considerat un scop legitim în sensul art. 9(2).
4. Dacă măsura a fost necesară într-o societate democratică
Dat fiind importanţa dreptului protejat de art. 9 pentru o societate democratică, statele au obligaţia de a restrânge cât mai mult posibil perioadele de timp în care petentul aşteaptă acordarea personalităţii juridice pentru scopul art. 9. Astfel, Curtea consideră perioada de 20 de ani drept una prelungită.
Deoarece Guvernul nu a oferit explicaţii relevante şi suficiente în ceea ce priveşte durata rezolvării acestei probleme administrative, măsurile la care au fost supuşi reclamanţii au depăşit cu mult conceptul de restrângere necesară. Prin urmare, Curtea constată că art. 9 a fost încălcat.
Asupra art. 14 coroborat cu art. 9
Reclamanţii au susţinut că înregistrarea Martorilor lui Jehova drept o comunitate religioasă în loc de o societate religioasă i-a plasat într-o poziţie inferioară societăţilor religioase, fapt ce – în opinia lor – constituie o formă de discriminare interzisă de Convenţie.
Art. 14 prevede în felul următor:
„Interzicerea discriminării
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
Curtea începe prin a menţiona că art. 14 în sistemul Convenţiei nu are o existenţă sine stătătoare, ea vine să completeze prevederile substanţiale ale Convneţiei. Diferenţa de tratament devine discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, dacă nu urmăreşte un scop legitim şi dacă nu există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Mai departe, Curtea menţionează că examinând această parte a plângerii reclamanţilor ea trebuie să se convingă că examinează un caz concret, deoarece sarcina Curţii nu este aceea de a examina compatibilitatea legislaţiei naţionale cu Convenţia, ci aceea de a constata dacă maniera de aplicare a legii faţă de reclamanţi nu a cauzat cumva vreo încălcare a Convenţiei.
Astfel, în sensul art. 34 calitatea de „victimă” se referă la o persoană afectată direct sau indirect de o acţiune sau omisiune din problema supusă judecăţii. În consecinţă, art. 34 nu poate fi folosit pentru a pune în aplicare o procedură de natura actio popularis. O persoană care nu a suferit în mod efectiv o vătămare în urma unei omisiuni/acţiuni în litigiu poate fi considerată victimă numai în mod excepţional, dacă există riscul ca ea să fie vătămată în drepturile sale.
Referitor la starea de fapt din cauză, Curtea observă că societăţile religioase din Austria beneficiează de tratament privilegiat în multe domenii faţă de comunităţile religioase. De asemenea, Ministerul Federal pentru Educaţie şi Afaceri Culturale a refuzat cerea de înregistrare pe motivul că Martorii lui Jehova nu au funcţionat iniţial ca şi o comunitate religioasă pentru o perioadă de cel puţin 10 ani, aşa cum prevede legea. Curtea refuză argumentul Guvernului cum că perioada este necesară pentru ca autorităţile competente să verifice îndeplinirea condiţiilor legale şi a faptului dacă asociaţia este aptă pentru a fi recunoscută ca şi societate religioasă. Se mai arată în hotărâre că în Austria au existat situaţii când grupări au fost recunoscute drept societăţi religioase fără să fi împlinit termenul de 10 ani. Ca şi exemplu este oferită situaţia Bisericii Copte, recunoscută ca având statutul de societate religoasă printr-o lege specială. Deoarece Guvernul nu a oferit o justificare rezonabilă şi obiectivă pentru aplicarea diferenţiată a perioadei de aşteptare de 10 ani, Curtea constată încălcarea art. 14 în coroborare cu art. 9.
Asupra art. 6
Referitor la art. 6 reclamanţii au invocat încălcarea principiului celerităţii, prin durata excesivă a rezolvării cererii de recunoaştere a Martorilor lui Jehova ca şi societate religioasă.
Pentru ca art. 6 să fie aplicabil este necesar ca disputa să fie despre determinarea unor drepturi sau obligaţii civile în sensul autonom pe care o au termenii în sistemul stabilit de Convenţie. Curtea notează că, de principiu, procedurile legate de înregistrarea unei asociaţii cu scopul de a obţine personalitate juridică intră în conţinuttul noţiunii de „drept civil” (a se vedea cauza Apeh Üldözötjeinek Szovetsége şi alţii împotriva Ungariei, cererea nr. 32367/96). Prin urmare, art. 6 este aplicabil şi în prezenta cauză.
Curtea precizează că pentru a analiza dacă cerinţa de termen rezonabil impus de art. 6(1) a fost sau nu respectată în cauză sunt 2 perioade de timp relevante. Astfel, prima perioadă începe cu cererea din 25 septembrie 1978 şi ceea de a doua cu cererea de înregistrare din 22 iulie 1998.
1. Procedurile privind recunoaşterea pornite la 25 septembrie 1978
Curtea menţionează că la data de 4 octombrie 1995 Curtea Constituţională a impus obligaţia fără echivoc, în sarcina autorităţilor competente să rezolve cererea reclamanţilor, care practic, până la acea dată nu au primit nici un răspuns oficial şi întemeiat din partea autorităţii competente. Ţinând seama de circumstanţele cauzei, de complexitatea ei, de conduita părţilor implicate, Curtea concluzionează că în această fază cerinţa de termen rezonabil a fost respectată.
2. Procedurile privind recunoaştere pornite la 22 iulie 1998
Perioada relevantă pentru scopul art. 6(1) este cuprinsă între data la care cererea a fost refuzată şi anume 1 decembrie 1998 şi până la 25 octombrie 2004, data ultimei decizii a Curţii Administrative, deci este vorba despre o perioadă de 5 ani şi 11 luni. Curtea a concluzionat că în această perioadă cauza a fost examinată de 3 jurisdicţii şi că au existat perioade prea lungi de inactivitate, prin urmare art. 6(1) a fost încălcat în ceea ce priveşte această fază a procedurii.
Asupra art. 13
Reclamanţii au susţinut că nu le era disponibil nici un remediu efectiv în ceea ce priveşte cererea lor de a înregistra pe Martorii lui Jehova drept societate religioasă. Ei au mai argumentat că timp de 110 ani de la intrarea în vigoare a Legii din 1874 interpretarea era că nu există cale de recurs în justiţie împotriva eşecului autorităţii administrative de a decide asupra cererii.
Curtea menţionează în primul rând că art. 13 garantează – la nivel naţional – existenţa unui remediu prin care să se facă aplicarea efectivă a drepturilor substanţiale garantate de Convenţie.
În al doilea rând, se face referire la decizia Curţii Constituţionale din 1998 prin care s-a afirmat că dreptul subiectiv de a fi recunoscut drept societate religioasă poate fi apărată în justiţie şi se mai reţine în hotărârea Curţii Europene că reclamanţii s-au folosit de toate căile de atac puse la dispoziţia lor de Constituţie, deci art. 13 nu a fost încălcat.
Aplicând art. 42 Curtea acordă suma de 10.000 de euro reclamanţilor drept despăgubiri morale şi suma de 42.000 de euro pentru cheltuielile efectuate. Curtea repinge restul cererii reclamanţilor de reparaţie echitabilă (reclamanţii au pretins suma de 500.000 euro drept despăgubire pentru faptul că timp de 20 de ani primul reclamant nu a existat din punct de vedere juridic).
Reclamanţii, Religionsgemeinschaft der Zeugen Jehovas şi patru cetăţeni austrieci au sesizat fosta Comisie cu privire la pretinsa încălcare a art. 9 şi a art. 9 coroborat cu art. 14 din Convenţie, a art. 6 şi art. 13.
ÎN FAPT
La data de 25 septembrie 1978 doi dintre reclamanţi s-au adresat Ministerului pentru Educaţie şi Arte cu o cerere pe baza Legii din 1874 privind recunoaşterea societăţilor religioase, pentru recunoaşterea Martorilor lui Jehova ca şi societate religioasă.
Deoarece Ministerul nu a comunicat nici un răspuns, reclamanţii au depus o plângere la Biroul Ombudsmanului. La data de 5 februarie 1981 Biroul a emis un comunicat prin care a caracterizat inacţiunea de doi ani a Ministerului drept o situaţie nedorită în administrarea treburilor publice. Însă, se precizează în acelaşi comunicat că Ministerul nu era obligat în mod formal să decidă asupra cererii, cererea în caz de admitere se finalizează printr-un decret.
La data de 22 iunie 1987 ceilalţi doi reclamanţi au solicitat Ministerului pentru Educaţie, Arte şi Sport, acordarea statului de societate religioasă primului reclamant. Ministerul a informat pe solicitanţi că, în conformitate cu Legea din 1874 ei nu aveau dreptul de a obţine o decizie formală asupra cererii lor. Din această cauză, la data de 25 octombrie 1991 reclamanţii au sesizat Curtea Constituţională şi au cerut acesteia să invalideze art. 2(1) din Legea din 1874, pe motiv că le-ar încălca dreptul la exercitarea liberă a religiei şi dreptul la liberă asociere. De asemenea, ei au argumentat că prevederile legale incriminate le-au cauzat în mod direct vătămări, şi în situaţia în care o decizie formală de respingere a cererii lor lipsea.
La data de 25 iunie 1992 Curtea Constituţională le-a respins cererea, motivând că nu au fost în mod direct afectaţi de prevederile Legii din 1874 şi că, în conformitate cu art, 13 din Convenţie, ei aveau dreptul ca cererea lor să fie soluţionată de o autoritate administrativă. Mai mult, reclamanţii nu au epuizat toate remediile legale, omiţând să apeleze la Curtea Administrativă împotriva tăcerii Ministerului – subliniază Curtea Constituţională.
Astfel, la data de 30 iulie 1992 ei au pornit o acţiune în faţa Curţii Administrative. Acţiunea lor a fost respinsă la data de 22 martie 1993 pe motiv că o decizie pozitivă asupra acordării statului de societate religioasă se face prin decret de către Minister, iar Curtea Administrativă, conform art. 132 din Constituţia Federală este competentă numai să adopte decizii şi nu şi decrete în locul autorităţii administrative. Cu alte cuvinte, Curtea Administrativă a susţinut că nu are competenţa de a hotărî în locul Ministerului.
Astfel, la data de 12 octombrie 1993 reclamanţii au adus din nou o acţiune în faţa Curţii Constituţionale, urmărind invalidarea art. 1 şi 2 a Legii din 1874. Bazându-se pe art. 13 a Convenţiei, reclamanţii au susţinut că nu le este asigurat un recurs efectiv împotriva refuzului arbitrar al Ministerului. Acţiunea a fost repinsă, deoarece o cerere de genul acesta deja a fost judecată. Această cerere a fost urmată de încă un proces în faţa Curţii Constituţionale, pe alte baze legale, dar respinsă la data de 21 iunie 1994.
În acest fel, reclamanţii au introdus o nouă acţine la Curtea Constituţională, susţinând existenţa unui conflict de competenţă între Curtea Constituţională şi Curtea Administrativă. În consecinţă, Curtea Constituţională a casat decizia Curţii Administrative din 22 martie 1993 şi a decis că Curtea Administrativă are jurisdicţie să decidă asupra cererii din 30 iulie 1992. Curtea Constituţională a arătat că pe baza Legii din 1874 o grupare religioasă are dreptul subiectiv de a fi recunoscută drept o societate religioasă dacă îndeplineşte condiţiile prescrise de lege. Pentru exercitarea efectivă a acestui drept, în caz de refuz nejustificat din partea autorităţii administrative, refuzul trebuie să fie posibil să fie controlat de instanţele judecătoreşti.
La data de 18 decembrie 1995 Curtea Administrativă a ordonat Ministerului Federal pentru Educaţie şi Afaceri Culturale ca într-un termen de două luni să prezinte argumente pentru şi împotriva recunoaşterii primului reclamant drept societate religioasă.
La data de 25 martie 1996 Curtea Administrativă a pornit aşa-numita „procedură preliminară” şi a somat Ministerul să ia o decizie în privinţa cererii reclamanţilor. Ministerul nu s-a conformat, aşa că la 28 aprilie 1997 Curtea printr-o decizie a impus Ministerului să ia o decizie într-un termen de opt săptămâni.
Într-un final, la data de 21 iulie 1997 Ministerul a dat o soluţie, respingând cererea reclamanţilor de a înregistra gruparea Martorilor lui Jehova drept societate religioasă. S-a motivat că Martorii lui Jehova nu au o structura organizatorică internă destul de clară, că manifestă o atitudine negativă faţa de stat, că membrii ei refuză să îndeplinească stagiul militar obligatoriu şi să ia parte la viaţa socială, precum şi faptul că ei refuză anumite tratamente medicale, ca de exemplu transfuzia de sânge.
La data de 3 septembrie 1997 reclamanţii au atacat decizia Ministerului la Curtea Constituţională, care la 11 martie 1998 a casat decizia Ministerului, deoarece acesta nu a întreprins o verificare detaliată şi efectivă a stării de fapt înainte de a pronunţa decizia de respingere. Astfel, Curtea Constituţională a concluzionat că decizia Ministerului a fost arbitrară şi că a violat principiul egalităţii în faţa legii.
Între timp, la data de 10 ianuarie 1998, a intrat în vigoare Legea privind Statul Legal al Comunităţiilor Religioase. În consecinţă, Ministerul a considerat că cererea de recunoaştere introdusă pe baza Legii din 1874 este o cerere în sensul art. 11(2) al Legii din 1998 şi a decis, la data de 20 iulie 1998, acordarea personalităţii juridice primului reclamant şi înregistrarea lui drept comunitate religioasă în sensul Legii din 1998.
La data de 22 iulie 1998 reclamanţii s-au adresat încă o dată Ministerului şi pe baza Legii din 1874 au cerut recunoasterea statutului de societate religioasă pentru comunitatea religioasă a martorilor lui Jehova. Cerea lor a fost respinsă la 2 decembrie 1998. Ministerul s-a bazat pe art 11(1) din Legea Comunităţiilor Religioase din 1998 care prevedea că o comunitate religioasă poate fi recunoscută drept societate religioasă numai după ce a funcţionat cel puţin 10 ani drept comunitate religioasă. Decizia a fost atacată la Curtea Constituţională, a fost respinsă, iar reclamanţii au mai introdus o ultimă acţiune la Curtea Administrativă împotriva Ministerului (acţiunea a fost introdusă în aprilie 2001 şi a fost respinsă la 25 octombrie 2004).
LEGISLAŢIE RELEVANTĂ
Art. 14 din Legea Fundamentală din 1867 prevede că în Austria libertatea consţiinţei şi a credinţei este garantată.
De asemenea, Tratatul de la Saint Germain din 10 septembrie 1919 la art. 63(1) prevede că Austria îşi asumă obligaţia de a proteja viaţa şi libertatea cetăţenilor săi. Art. 63(1) din Tratat garantează manifestarea în public a religiei şi a credinţei dacă ea nu contravine moralei şi ordinii publice.
Legea din 20 mai 1874 privind Recunoaşterea Legală a Societăţilor Religioase prevede că o grupare religioasă poate fi recunoscută drept societate religioasă – persoană juridică de drept public – dacă numele ei, credinţa, învăţăturile nu conţin nimic ilegal. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite recunoaşterea se face de către ministerul comptetent cu probleme legate de religii.
Legea privind Statutul Legal al Comunităţilor Religioase din 1998 prevede că Ministerul Federal pentru Educaţie şi Cultură poate să acorde, prin decizie scrisă, personalitate juridică comunităţiilor religioase, care astfel au dreptul să se numească „comunitate religioasă înregistrată public”. Această lege a introdus noţiunea de comunitate religioasă în dreptul austriac. Conform legii, asociaţiile religioase nerecunoscute, fără statut legal, au posibilitatea de a solicita acordarea personalităţii juridice.
Conform dreptului austriac, există diferenţe majore în ceea ce priveşte tratamentul juridic acordat societăţilor religioase şi comunităţilor religioase. Diferenţa de o importanţă primordială, aşa cum a fost subliniat chiar de Curtea Constituţională, este că societăţile religioase recunoscute au o structură internă şi pot funcţiona fără nici o interferenţă din partea autorităţiilor statale, fapt ce nu este posibil în cazul comunităţilor religioase. De asemenea, în timp ce statutul de comunitate religioasă este numai o recunoaştere formală a existenţei juridice, statutul de societate religioasă în afară de consacrarea personalităţii juridice mai oferă şi diferite privilegii şi beneficii, consacrate prin diferite acte normative. Cu titlu de exemplu, o societate religioasă poate organiza o şcoală particulară, cei care din cadrul societăţii religioase se ocupă de educare spirituală sau ocupă funcţii pastorale sunt scutiţi de serviciul militar obligatoriu şi de serviciul civil care se execută în locul celui obligatoriu. Societăţile religioase beneficiează de anumite privilegii fiscale, plătesc anumite impozite la o cotă mai redusă, donaţiile sunt impozitate şi ele la o cotă mult mai mică, etc.
ÎN DREPT
Reclamanţii au pretins în faţa CEDO că li s-a încălcat dreptul la libertatea religie (art. 9) dreptul la liberă asociere (art. 11), dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv.
Asupra art. 9 şi 11
Art. 9 prevede:
„Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie ; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Art. 11 prevede:
„Libertatea de întrunire şi de asociere
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”
Aprecierea Curţii
Reclamanţii au susţinut că refuzul autorităţiilor austriece de a înregistra pe primul reclamant drept societate religioasă le-a încălcat dreptul lor la exercitarea liberă a religiei. Deoarece ei nu au reuşit să înregistreze pe primul reclamant drept persoană juridică, comunitatea ca un întreg nu putea să intre în raporturi juridice, nu putea să aibă un patrimoniu pe care să-l administreze, nu era în poziţia de a organiza muncă pastorală.
Curtea îşi începe analiza prin a menţiona că petitul reclamanţilor cade sub aplicabilitatea art. 9, dar prevederile art. 9 vor trebui interpretate şi aplicate ţinând cont de art. 11 (libertatea de întrunire şi de asociere). Dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie este una din fundamentele unei societăţi democratice în sensul Convenţiei. Libertatea religiei este în primul rând o chestiune de conştiinţă a individului, dar ea implică şi dreptul de a-şi manifesta credinţa singur sau în grup, în public sau în cerc restrâns. Exercitarea liberă a religiei în mod tradiţional presupune existenţa unei comunităţi organizate cu o structură organizatorică bine definită, deci art. 9 este în strânsă legătură cu art. 11 care garantează dreptul la asociere. Existenţa autonomă a comunităţilor religioase este indispensabilă într-o societate democratică, ea se află la rădăcina protecţiei oferita de art. 9.
Mai mult, Curtea menţionează că posibilitatea de a înfiinţa o entitate legală pentru a acţiona în colectiv pentru realizarea anumitor interese comune, este latura ceea mai importantă a dreptului la liberă asociere.
Refuzul autorităţilor statale de a acorda un statut legal unei asocieri de persoane înseamnă un amestec în exercitarea dreptului la liberă asociere. Atunci când asocierea de persoane este una cu caracter religios atunci refuzul echivalează cu o încălcare a art. 9. Curtea mai arată că exercitarea dreptului la manifestarea liberă a religiei, în dimensiunea sa colectivă presupune şi protecţia juridică a comunităţii, a patrimoniului acesteia, deci art. 9 trebuie interpretat nu numai în lumina art. 11 ci şi a art. 6
Curtea continuă analiza prin a verifica dacă a existat sau nu o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la exercitarea liberă a religiei şi dacă această ingerinţă este una permisă de Convenţie sau nu.
1.Dacă a existat o ingerinţă
Reclamanţii au depus o cerere pentru acordarea personalităţii juridice primului reclamant în 1978. În 1998 ei au fost recunoscuţi drept o comunitate religioasă şi nu o societate religioasă aşa cum au pretins ei. Guvernul a pretins că nu există nici o ingerinţă, pentru că într-un final personalitatea legală a fost acordată iar membrilor comunităţii nu le-a fost interzis niciodată să-şi practice religia individual sau colectiv. Curtea nu s-a lăsat convinsă de argumentele Guvernului deoarece perioada de 20 de ani nu poate fi tratată ca şi o simplă perioadă de timp necesară rezolvării unei cereri de către administraţia de stat.
Mai mult, în această perioadă de 20 de ani reclamantul nu a avut personalitate juridică, deci era inexistent de jure, lipsindu-se de toate beneficiile şi posibilităţile pe care le-ar fi avut dacă existenţa juridică ar fi fost recunoscută de stat. De asemenea, faptul că în această perioadă nu a existat o perturbare a vieţii comunităţii Martorilor lui Jehova, nu este importantă, deoarece existenţa unei încălcări a Convenţiei este posibilă şi în absenţa unui prejudiciu; întrebarea dacă există sau nu prejudiciu nu priveşte art. 34 al Convenţiei (calitatea de victimă) ci devine importantă în contextul art. 41 (reparaţie echitabilă). În consecinţă Curtea constată existenţa unei ingerinţe.
În această situaţie Curtea trebuie să examineze dacă condiţiile art. 9(2) sunt îndeplinite. În cazul în care răspunsul este negativ atunci ne aflăm în prezenţa unei încălcări a art. 9.
2. Dacă ingerinţa a fost prevăzută de lege
Condiţia „prevăzută de lege” – conform jurisprudenţei Curţii – se referă nu numai la existenţa unei baze legale a măsurii ci şi la calitatea legii, şi anume de a fi accesibilă, previzibilă în efecte şi formulată cu o precizie suficientă. Referitor la situaţia de fapt din cauză, Curtea constată că Legea din 1874 privind recunoaşterea societăţilor religioase prevede condiţiile care trebuie îndeplinite de către o comunitate pentru a fi recunoscută drept societate religioasă. Per a contrario, dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, autoritatea competentă refuză recunoaşterea, deci măsura este prevăzută de lege.
3. Dacă ingerinţa urmăreşte un scop legitim
Convenţia permite statelor membre să verifice dacă o mişcare sau o asociaţie care urmăreşte scopuri religioase nu întreprinde activităţi dăunătoare la adresa populaţiei şi a siguranţei publice. Curtea consideră că în cazul de faţă ingerinţa a urmărit protecţia ordinii şi a siguranţei publice, ceea ce poate fi considerat un scop legitim în sensul art. 9(2).
4. Dacă măsura a fost necesară într-o societate democratică
Dat fiind importanţa dreptului protejat de art. 9 pentru o societate democratică, statele au obligaţia de a restrânge cât mai mult posibil perioadele de timp în care petentul aşteaptă acordarea personalităţii juridice pentru scopul art. 9. Astfel, Curtea consideră perioada de 20 de ani drept una prelungită.
Deoarece Guvernul nu a oferit explicaţii relevante şi suficiente în ceea ce priveşte durata rezolvării acestei probleme administrative, măsurile la care au fost supuşi reclamanţii au depăşit cu mult conceptul de restrângere necesară. Prin urmare, Curtea constată că art. 9 a fost încălcat.
Asupra art. 14 coroborat cu art. 9
Reclamanţii au susţinut că înregistrarea Martorilor lui Jehova drept o comunitate religioasă în loc de o societate religioasă i-a plasat într-o poziţie inferioară societăţilor religioase, fapt ce – în opinia lor – constituie o formă de discriminare interzisă de Convenţie.
Art. 14 prevede în felul următor:
„Interzicerea discriminării
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
Curtea începe prin a menţiona că art. 14 în sistemul Convenţiei nu are o existenţă sine stătătoare, ea vine să completeze prevederile substanţiale ale Convneţiei. Diferenţa de tratament devine discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, dacă nu urmăreşte un scop legitim şi dacă nu există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Mai departe, Curtea menţionează că examinând această parte a plângerii reclamanţilor ea trebuie să se convingă că examinează un caz concret, deoarece sarcina Curţii nu este aceea de a examina compatibilitatea legislaţiei naţionale cu Convenţia, ci aceea de a constata dacă maniera de aplicare a legii faţă de reclamanţi nu a cauzat cumva vreo încălcare a Convenţiei.
Astfel, în sensul art. 34 calitatea de „victimă” se referă la o persoană afectată direct sau indirect de o acţiune sau omisiune din problema supusă judecăţii. În consecinţă, art. 34 nu poate fi folosit pentru a pune în aplicare o procedură de natura actio popularis. O persoană care nu a suferit în mod efectiv o vătămare în urma unei omisiuni/acţiuni în litigiu poate fi considerată victimă numai în mod excepţional, dacă există riscul ca ea să fie vătămată în drepturile sale.
Referitor la starea de fapt din cauză, Curtea observă că societăţile religioase din Austria beneficiează de tratament privilegiat în multe domenii faţă de comunităţile religioase. De asemenea, Ministerul Federal pentru Educaţie şi Afaceri Culturale a refuzat cerea de înregistrare pe motivul că Martorii lui Jehova nu au funcţionat iniţial ca şi o comunitate religioasă pentru o perioadă de cel puţin 10 ani, aşa cum prevede legea. Curtea refuză argumentul Guvernului cum că perioada este necesară pentru ca autorităţile competente să verifice îndeplinirea condiţiilor legale şi a faptului dacă asociaţia este aptă pentru a fi recunoscută ca şi societate religioasă. Se mai arată în hotărâre că în Austria au existat situaţii când grupări au fost recunoscute drept societăţi religioase fără să fi împlinit termenul de 10 ani. Ca şi exemplu este oferită situaţia Bisericii Copte, recunoscută ca având statutul de societate religoasă printr-o lege specială. Deoarece Guvernul nu a oferit o justificare rezonabilă şi obiectivă pentru aplicarea diferenţiată a perioadei de aşteptare de 10 ani, Curtea constată încălcarea art. 14 în coroborare cu art. 9.
Asupra art. 6
Referitor la art. 6 reclamanţii au invocat încălcarea principiului celerităţii, prin durata excesivă a rezolvării cererii de recunoaştere a Martorilor lui Jehova ca şi societate religioasă.
Pentru ca art. 6 să fie aplicabil este necesar ca disputa să fie despre determinarea unor drepturi sau obligaţii civile în sensul autonom pe care o au termenii în sistemul stabilit de Convenţie. Curtea notează că, de principiu, procedurile legate de înregistrarea unei asociaţii cu scopul de a obţine personalitate juridică intră în conţinuttul noţiunii de „drept civil” (a se vedea cauza Apeh Üldözötjeinek Szovetsége şi alţii împotriva Ungariei, cererea nr. 32367/96). Prin urmare, art. 6 este aplicabil şi în prezenta cauză.
Curtea precizează că pentru a analiza dacă cerinţa de termen rezonabil impus de art. 6(1) a fost sau nu respectată în cauză sunt 2 perioade de timp relevante. Astfel, prima perioadă începe cu cererea din 25 septembrie 1978 şi ceea de a doua cu cererea de înregistrare din 22 iulie 1998.
1. Procedurile privind recunoaşterea pornite la 25 septembrie 1978
Curtea menţionează că la data de 4 octombrie 1995 Curtea Constituţională a impus obligaţia fără echivoc, în sarcina autorităţilor competente să rezolve cererea reclamanţilor, care practic, până la acea dată nu au primit nici un răspuns oficial şi întemeiat din partea autorităţii competente. Ţinând seama de circumstanţele cauzei, de complexitatea ei, de conduita părţilor implicate, Curtea concluzionează că în această fază cerinţa de termen rezonabil a fost respectată.
2. Procedurile privind recunoaştere pornite la 22 iulie 1998
Perioada relevantă pentru scopul art. 6(1) este cuprinsă între data la care cererea a fost refuzată şi anume 1 decembrie 1998 şi până la 25 octombrie 2004, data ultimei decizii a Curţii Administrative, deci este vorba despre o perioadă de 5 ani şi 11 luni. Curtea a concluzionat că în această perioadă cauza a fost examinată de 3 jurisdicţii şi că au existat perioade prea lungi de inactivitate, prin urmare art. 6(1) a fost încălcat în ceea ce priveşte această fază a procedurii.
Asupra art. 13
Reclamanţii au susţinut că nu le era disponibil nici un remediu efectiv în ceea ce priveşte cererea lor de a înregistra pe Martorii lui Jehova drept societate religioasă. Ei au mai argumentat că timp de 110 ani de la intrarea în vigoare a Legii din 1874 interpretarea era că nu există cale de recurs în justiţie împotriva eşecului autorităţii administrative de a decide asupra cererii.
Curtea menţionează în primul rând că art. 13 garantează – la nivel naţional – existenţa unui remediu prin care să se facă aplicarea efectivă a drepturilor substanţiale garantate de Convenţie.
În al doilea rând, se face referire la decizia Curţii Constituţionale din 1998 prin care s-a afirmat că dreptul subiectiv de a fi recunoscut drept societate religioasă poate fi apărată în justiţie şi se mai reţine în hotărârea Curţii Europene că reclamanţii s-au folosit de toate căile de atac puse la dispoziţia lor de Constituţie, deci art. 13 nu a fost încălcat.
Aplicând art. 42 Curtea acordă suma de 10.000 de euro reclamanţilor drept despăgubiri morale şi suma de 42.000 de euro pentru cheltuielile efectuate. Curtea repinge restul cererii reclamanţilor de reparaţie echitabilă (reclamanţii au pretins suma de 500.000 euro drept despăgubire pentru faptul că timp de 20 de ani primul reclamant nu a existat din punct de vedere juridic).
Comentarii
Trimiteți un comentariu