29 august 2008

CAUZA GALLIANI ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI, HOT. 10.06. 2008, CEREREA NR. 69273/01


art. 5, dreptul la libertate şi siguranţa persoanei - temeiul legal al măsurii detenţiei în vederea repatrierii - lipsa informării despre motivele măsurii de reţinere - lipsa unui remediu efectiv în vederea examinării legalităţii măsurii arestului.


ÎN FAPT


Reclamanta, Paola Galliani, de cetăţenie italiană, a intrat în România cu o viză de turist la data de 19 ianuarie 1998, valabilă până la 2 februarie 1998. În această perioadă ea a început activităţi comerciale şi a cerut prelungirea vizei, dar ea nu a reuşit să probeze că are reşedinţă în România.

Varianta reclamantei

Reclamantei i s-a spus ca trebuie „să cunoască oameni” ca să obţină prelungirea vizei. La data de 22 aprilie 2000 reclamanta a fost audiată de doi lucrători de poliţie în cadrul Poliţiei Bucureşti. Aceştia au pretins o sumă de 100.000 de lei vechi pentru a-i da drumul.

La data de 4 mai 2000 reclamanta a fost oprită în drum spre consulatul italian de către poliţişti, care i-au luat actele de identificare şi aproximativ după o oră de verificări, au însoţit-o la Secţia de Poliţie 19 din Bucureşti, pentru verificări mai amănunţite.

Aici a urmat o interogare şi două deplasări până Biroul Paşapoarte unde a fost din nou interogată. Într-un final comandantul Secţiei 19 a intrat în camera unde se afla reclamanta şi a început să scrie ceva. Conform relatărilor ei, ea nu a avut voie să ştie nimic şi nici să pună întrebări. Poşeta ei a fost verificată şi de acolo un ofiţer a luat suma de 750.000 de lei vechi.

A urmat un nou drum până la un alt birou de paşapoarte, unde i s-a spus că urmează o interogare. După o oră de aşteptare în maşina poliţiei i s-a spus că interogatoriul nu va avea loc şi urmează să fie dusă la un hotel din Otopeni.

În loc să fie dusă la hotel, reclamantei i s-au luat amprentele şi banii ei au fost confiscaţi, exceptând suma de 500.000 de lei vechi. A fost informată că urmează să fie repatriată, deoarece nu avea un permis valabil de şedere, dar deoarece nu a comis infracţiuni în România este liberă să se întoarcă imediat.

La data de 5 mai 2000 reclamanta a informat consulatul italian despre situaţia ei. consulatul nu ştia nimic despre situaţia ei, şi puţin mai târziu personalul consulatului i-a răspuns că urmează să fie repatriată la data de 7 mai cu o cursă Tarom, dar nici ei nu au reuşit să afle motivele reţinerii sale.

La data de 7 mai 2000 reclamanta a fost dusă de către un ofiţer de poliţie la aeroport, unde a fost îmbarcată într-un avion cu destinaţia Italia. Reclamanta a fost informată că are interdicţia de a intra în România pentru doi ani. Pe avion a fost în însoţită de un agent al serviciilor de informaţii române. În Italia ea a fost dusă la poliţie de către agentul român. Poliţia italiană nu ştia nimic despre sosirea ei. I-au returnat paşaportul şi a fost eliberată.

Varianta Guvernului

Guvernul menţionează că reclamanta a avut permis de şedere între perioadele 29 aprilie – 29 octombrie 1993 şi 2 august 1997 – 2 februarie 1998. Reclamanta a fost legitimată de către lucrătorii de poliţie la data de 4 mai 2000. A fost dusă la Oficiul pentru Străini a Ministerului de Interne, unde s-a decis ca să fie internată la Centrul de Recepţie, Selecţie şi Stabilire pentru Străini Otopeni, unde după formalităţile legale a fost informată că urmează să fie repatriată pentru că nu are permis de şedere valabil pe teritoriul României. Ea a fost repatriată la data de 7 mai, însoţită de un lucrător din cadrul Serviciului de Securitate al Aeroportului, din motive de securitate pentru că prezenta un comportament agresiv şi a refuzat îmbarcarea în avion.

Reclamanta a trimis o scrisoare Camerei Deputaţilor la data de 8 iunie 2000, în care s-a plâns despre repatrierea ei. Scrisoarea a fost trimisă Poliţiei de Frontieră care a informat Camera Deputaţilor despre situaţia ilegală a şederii reclamantei şi că aceasta a fost repatriată pe baza Legii 25 din 1969 privind regimul străinilor în România.

ÎN DREPT

Asupra art. 5 al Convenţiei

Reclamanta s-a plâns că a fost în mod ilegal arestată între 4 şi 7 mai 2000 deoarece împotriva ie nu era derulată nici o procedură de expulzare, nu a fost informată despre motivele arestării sale şi nu a avut acces la un tribunal care să decidă asupra legalităţii măsurii luate împotriva ei.

Partea relevantă a art. 5 prevede în felul următor:

alin. 1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale :

...

lit. f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

...

alin. 2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

...

alin. 4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.

A. Legalitatea arestului

Curtea notează că reclamanta în perioada 4 – 7 mai 2000 a fost deţinută la Otopeni, ceea ce este considerat a fi o detenţie pentru scopurile art. 5 alin. 1 lit f) (“se află în curs o procedură de expulzare ori extrădare”)

Curtea reiterează jurisprudenţa sa conform căreia în analizarea legalităţii detenţiei în primul rând trebuie să se examineze dacă detenţia a fost în conformitate cu procedura prescrisă de legea naţională. Curtea notează că se pare că în situaţia de faţă formularul standard, completat de Oficiul pentru Străini prin care reclamanta a fost repatriată în Italia. Curtea notează că Guvernul a argumentat că reclamanta avea la dispoziţie procedura prescrisă de Legea 29 din 1990, procedură care consta din două faze, una preliminară administrativă şi procedura în faţa instanţei de judecată. Curtea consideră că procedura contenciosului administrativ nu putea să fie efectivă în cauza de faţă, datorită situaţiei în care se afla ea, adică urma să fie repatriată după două zile. De asemenea, Guvernul nu a reuşit să indice Curţii o procedură de recurs împotriva deciziilor de repatriere, astfel Curtea ajunge la concluzia că remediul instituţiei contenciosului administrativ nu era adecvat, eficient şi accesibil în situaţia dată, deci reclamantul a fost exonerat de a apela la ea, deci există o încălcare a art. 5(1) al Convenţiei.

B. Obligaţia de a informa pe individ despre motivele reţinerii sale

Guvernul susţine că obligaţia de comunicare a fost îndeplinită de îndată ce reclamanta a ajuns la Centrul Otopeni. Mai mult, aplicarea ştampilei de viză în paşaport reprezintă o comunicare. Reclamanta însă, susţinea că niciodată nu i s-a pus la dispoziţie un avocat sau un interpret care să-i explice motivele reţinerii sale.

Curtea reiterează că art. 5 (2) conţine o garanţie elementară în sensul că orice persoană arestată sau reţinută are dreptul să-i fie explicat printr-o limbă pe care o înţelege, bazele legale şi faptice ale măsurii de arest, astfel încât dacă persoana consideră să poată cere examinarea legalităţii măsurii de reţinere, în conformitate cu paragraful 4 al art. 5.

C. Dreptul de recurs împotriva măsurii detenţiei

Curtea menţionează că remediul despre care vorbeşte art. 5(4) trebuie să ofere o protecţie adecvată individului, pentru a preveni orice posibilitate de arbitrariu. Mai mult, art. 5(4) nu numai că garantează dreptul oricărei persoane aflate în stare de detenţie de a cere examinarea legalităţii măsurii, ci pretinde şi celeritate, pentru ca dacă măsura este ilegală, aceasta să înceteze cât mai repede posibil.

Deoarece singurul remediu existent pentru reclamantă ar fi fost procedura prescrisă de Legea 29 din 1990 privind contenciosul administrativ, în opinia Curţii aceasta nu asigura dreptul reclamantei prevăzut de art. 5(4), adică să-i ofere dreptul de a cere examinarea legalităţii măsurii luate împotriva ei, astfel că art. 5(4) a fost încălcat.

În final, Curtea consideră constatarea încălcărilor Convenţiei drept o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciile morale suferite de reclamantă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu