COBZARU împotriva ROMÂNIEI, hot. din 26.10.2007, cererea nr. 48254/99

Tratamente inumane şi degradante aplicate în timpul reţinerii de către poliţie – lipsa unei cercetări prompte şi efective – dreptul la un recurs efectiv – proces echitabil şi discriminare rasială.

ÎN FAPT

Reclamantul, Belmondo Cobzaru, este un cetăţean român, născut în 1973. Locuieşte în oraşul Mangalia (Constanţa).

La data de 4 iulie 1997 a avut loc un incident între reclamant şi rudele iubitei sale. Împotriva reclamantului, unul dintre participanţi a depus plângere la poliţie, iar ulterior şi reclamantul a ajuns la poliţie – după cum susţinea el pentru a se ascunde de persoanele care îl urmăreau.

În susţinerea reclamantului el a fost bătut de către poliţişti, lovit cu pumni şi cu un baston de lemn fiind internat în spital, unde s-a constat că a suferit un traumatism cranio-cerebral. Ulterior asupra reclamantului s-a realizat o expertiză medico-legală care a constatat că reclamantul „avea dureri puternice de cap şi de stomac, greutate la mers, contuzii la ambii ochi, pe degete, pe spatele mâinii sale drepte, pe piept, pe coapsa dreaptă şi pe pulpă, şi un hematom la cap. Raportul a conchis că rănile fuseseră cauzate prin lovituri cu obiecte cauzatoare de dureri şi dure.” reclamantului i s-au recomandat 14-15 zile de îngrijiri medicale pentru recuperare.

La data de 8 iulie 1997 reclamantul a depus o plângere la şeful Secţiei de Poliţie Mangalia împotriva poliţiştilor care – în susţinerea lui – l-ar fi agresat. În desfăşurarea anchetei Poliţiei au fost audiaţi mai mulţi poliţişti, dar cu toţii au susţinut că nu l-au vazut pe reclamant în incinta Poliţiei la data de 4 iulie 1997.

La 10 iulie 1997 dosarul anchetei a fost trimis la Parchetul Militar Constanţa. Tatăl reclamantului, cât şi reclamantul au depus plângere penală la Parchetul Militar Constanţa. în desfăşurarea anchetei au fost interogaţi poliţiştii acuzaţi, iar la data de 12 noiembrie 1997 procurorul militar din Constanţa a refuzat să înceapă urmărirea penală cu privire la plângerile reclamantului împotriva ofiţerilor de poliţie Gheorghe G. şi Curti D., pe motiv că faptele nu fuseseră confirmate. Procurorul a observat că atât reclamantul cât şi tatăl lui erau cunoscuţi ca “elemente antisociale înclinate către violenţă şi furt”, în conflict constant cu “ceilalţi membri al grupului lor etnic”. Reclamantul a contestat decizia procurorului militar, la data de 4 martie 1998 şi el a primit o soluţie de respingere la data de 4 mai 1998.

Legislaţia naţională relevantă

“Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă
(a) fapta nu există;
(...)
(c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;
...”
Articolul 14
Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente.
Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.”
Articolul 15
“ Persoana vătămată se poate constitui parte civilă...
Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată …
Articolul 22
“Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.”
Articolul 19
“(1) Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune….
“(2) Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale....”
Articolul 278
“ Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ... se rezolvă de prim-procurorul parchetului. În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ... plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior...”
Articolul 343 § 3
“In caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanţa se pronunţă prin aceeaşi sentinţă si asupra acţiunii civile.
Nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunţat pentru că fapta imputată nu există, ori nu a fost săvârşită de inculpat.”


Prevederile reflectă starea legislaţiei, la momentul evenimentelor. Codul de Procedură Penală a fost modificată prin Legea 281 din 2003 şi la art. 278 s-a introdus art. 278(1) care reglementează apelul la instanţă împotriva actelor procurorului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului citând specialişti în procedură penală concluzionează că atunci când procurorul decide neînceperea urmăririi penale pe baza art. 10 lit. a, c, persoana vătămate nu are dreptul să pretinde despăgubiri la instanţa civilă.
De asemenea, Curtea enumeră câteva documente internaţionale, de la organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale care reflectă situaţia socială a romilor din România.

ÎN DREPT

După ce Curtea respinge excepţiile ridicate de Guvern privind admisibilitatea cauzei, trece la examinare pretinselor încălcări ale Convenţiei.

Asupra art. 3

Curtea îşi începe analiza prin a statua că pentru ca garanţiile oferite de art. 3 să fie aplicabile, maltratarea trebuie să atingă un anumit nivel de severitate. Astfel, rănile constatate la reclamant de către examinarea medico – legală, fie că au fost provocate de poliţişti fie de altcineva, prezintă o severitate astfel că pot fi considerate rele tratamente în sensul art. 3. Astfel, rămâne de apreciat dacă statul este responsabil pentru aceste răni. În aprecierea probelor în această situaţie Curtea reirerează jurisprudenţa sa despre standardul de probă „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Curtea reafirmă că acolo unde se pune în discuţie o posibilă încălcare a art. 3 a Convenţiei ea este nevoită să efectueze o analiză amănunţită a celor întâmplate, chiar dacă au avut loc anchete pe plan intern.

Curtea notează că reclamantul după scurt timp după ce a părăsit incinta Secţiei de Poliţie Mangalia a fost internat la spital unde s-a diagnosticat cu traumatism cranio-cerebral. Guvernul susţine că leziunile reclamantului au fost cauzate de altercaţia acestuia cu rudele prietenei sale şi că aceste leziuni existau la momentul când reclamantul a ajuns la
Secţia de Poliţie. Curtea consideră de neconceput faptul că poliţişti nu ar fi întrebat pe reclamant de unde provin leziunile care, erau vizibile şi destul de grave sau că nu ar fi chemat un medic. De asemenea, Curtea constată că Guvernul nu a reuşit să prezinte dovezi în sensul că leziunile ar fi fost provocate de altcineva decât poliţişti. Printre actele anchetei ne se află nici o probă care să susţine acest lucru, exista numai declaraţia reclamantului în sensul că a fost bătut la locuinţa prietenei sale, ulterior retrasă, pentru că după susţinerea reclamantului a fost constrâns să semneze respectiva declaraţie. Mai mult, în derularea anchetei procurorii au stabilit starea de fapt bazându-se exclusiv pe relatările lucrătorilor de poliţie acuzaţi de rele tratamente şi de colegii acestora. Grav este că procurorii au ignorat declaraţii importante ale martorilor oculari ai altercaţiei între reclamant şi Crinel M., fratele prietenei reclamantului, cu care a avut altercaţie reclamantul. Se mai constată că în timpul anchetei reclamantul nu a fost deloc întrebat despre provenienţa leziunilor.

Pe baza celor expuse mai sus, Curtea ajunge la concluzia că Guvernul nu a reuşit să argumenteze că leziunile reclamantului ar fi fost cauzate altfel decât în urma tratamentului aplicat cât timp reclamantul se afla sub controlul poliţiştilor. Leziunile constatate sunt destul de grave pentru a fi considerate ca rezultat al unor rele tratamente, astfel Curtea constată încălcarea art. 3 a Convenţiei.

Asupra art. 6 şi 13

Deoarece reclamantul s-a plâns de faptul că ancheta realizată de autorităţi nu a întrunit standardele impuse de Convenţie, ceea ce este legat de modul de soluţionare a reclamaţiei sale în care reclama că a fost maltratat de Poliţie, în consecinţă Curtea consideră inutilă examinarea art. 6(1) şi purcede la examinarea art. 13.

Art. 13 are menirea de a asigura existenţa unei căi de atac la nivel naţional pentru a aplica în mod efectiv prevederile substanţiale ale Convenţiei. Curtea reiterează că Articolul 13 din Convenţie cere ca acolo unde în chestiune se află o încălcare discutabilă a unuia sau mai multor drepturi conform Convenţiei, trebuie ca victima să aibă la dispoziţie un mecanism de a stabili orice răspundere a funcţionarilor sau organismelor de Stat pentru acea încălcare.

Întrucât Convenţia cere o cercetare profundă şi mai eficientă în cazul în care ar fi putut avea loc o maltratare, autorităţile aveau obligaţia de a executa o cercetare mai eficientă a acuzaţiilor îndreptate împotriva ofiţerilor de poliţie, în condiţiile în care aceleaşi dovezi prezentate de reclamant atât autorităţilor interne cât şi Curţii au fost “discutabile” pentru scopurile Articolului 13.


Aşa cum s-a precizat mai sus, Statul este responsabil pentru leziunile suferite de reclamant. Astfel, autorităţile aveau o obligaţie de a efectua o anchetă efectivă privind realitatea celor susţinute de reclamant. Ca rezultat al anchetei procurorului acesta a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva lucrătorilor de poliţie acuzaţi. În acest fel, legislaţia română practic exclude posibilitatea reclamantului de a acţiona la o instanţă civilă pentru a obţine despăgubiri. Curtea poate deci conchide că, în circumstanţele specifice ale cauzei, posibilitatea de a chema poliţia în instanţă pentru daune este doar teoretică. Curtea constată deci că reclamantului i s-a refuzat o cale de atac eficientă în privinţa pretinsei sale maltratări de către poliţie. Ca urmare, a existat o încălcare a Articolului 13 din Convenţie.

Asupra art. 14 coroborat cu art. 3 şi 13

Reclamantul a susţinut că el a fost maltrata de către lucrătorii de poliţie datorită originii sale etnice şi că originea sa etnică a avut un rol în rezultatul anchetei Poliţiei şi Parchetului.

Curtea reafirmă că discriminare înseamnă un tratament diferenţiat, fără nici o justificare obiectivă, rezonabilă şi raţională aplicată persoanelor aflate în situaţii asemănătoare sau similare. De asemenea, există obligaţia în sarcina autorităţilor că atunci când cercetează fapte de violenţă să procedeze şi la eradicarea tuturor motivaţiilor rasiale care ar putea exista în situaţia respectivă.

Astfel, rolul Curţii în primul rând este ca să elucideze dacă violenţele incriminate ar fi avut motivaţie rasială. În consecinţă curtea menţionează circumstanţele precum remarcile rasiste ale lucrătorilor de poliţie, situaţia generală a romilor din România şi atitudinea populaţiei faţă de ei, care rezultă din numeroase rapoarte ale organizaţiilor internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale. În cauza de faţă, Curtea constată că remarcile tendenţioase făcute de procurori cu privire la originea romă a reclamantului dezvăluie o atitudine general discriminatorie a autorităţilor, care a întărit convingerea reclamantului că orice cale de atac în cazul său era pur iluzorie.

În concluzie, Curtea constată că necercetarea de către agenţii de aplicare a legii a posibilelor motive rasiale în maltratarea reclamantului, asociată cu atitudinea lor pe parcursul cercetării constituie o discriminare faţă de drepturile reclamantului contrară Articolului 14 luat în coroborare cu Articolele 3 în partea sa procedurală şi 13 din Convenţie. Rezultă de aici că a existat o încălcare a Articolului 14 din Convenţie coroborat cu Articolele 3 în partea sa procedurală şi 13.

În final, Curtea acordă reclamantului 8000 de euro drept despăgubire morală şi 14.271 de euro cu titlu de cheltuieli de judecată.