Dobranici împotriva României, cererea nr. 27448/02, hotărârea din 02 Decembrie 2008

Dreptul la un proces echitabil (art.6, parag.1), lungimea procedurilor, dreptul la un recurs efectiv, dreptul la respectarea proprietăţii (art.1 din Protocolul nr. 1)

În fapt

Reclamantul, Vasile Dan Dobranici, este cetăţean român, născut în 1936 în Bucureşti. La data de 27 iunie 2002, reclamantul a sesizat Curtea Europeană, susţinând în principal, încălcarea art.6 parag.1 referitor la dreptul la un proces echitabil, încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, încălcarea art.13 şi încălcarea art 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul 1..

Evenimentele din cauză au fost generate ca urmare a unei cereri înaintată Comisiei Locale din Otopeni în anul 1990, prin intermediul căreia, D.L. mama reclamantului, cerea pe baza legii nr. 18/1991 (privind fondul funciar), restituirea unor terenuri ce măsurau 4 hectare, respectiv 4,5 hectare, terenuri care aparţinuseră reclamantului. D.L. a decedat la data de 2 Mai 1996. După decesul mamei lor, reclamantul şi cei 3 fraţi ai săi, în calitate de succesori, continuă procedurile pentru recuperarea terenurilor în cauză. În urma unei hotărâri definitive, pronunţată la data de 10 Februarie 1997, Judecătoria, impune Comisiei Locale de fond funciar să îi recunoască lui D.L., dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 8,5 hectare.

În ciuda cererilor repetate înaintate de reclamant pe parcursul anilor 1997 - 2005 Comisiilor Administrative Locale, Preşedintelui Republicii, Ministrului de Justiţie şi a Parlamentului, acesta nu a reuşit să determine autorităţile competente să respecte şi să pună în aplicare hotărârea pronunţată la data de 10 Februarie 1997. Sesizat de către reclamant, cu privire la refuzul de a înapoia terenurile, Judecătoria Buftea îl informează pe acesta că doar Comisia Locală este competentă în a-l pune pe proprietar în posesia terenurilor. La data de 18 septembrie 1998, primarul din Otopeni, îl informează pe reclamant că punerea în posesie nu va fi posibilă din cauza unui deficit de teren, fapt pentru care, Comisia hotărâse să îl despăgubească pe reclamant. Aceeaşi informaţie este comunicată reclamantului, la data de 19 februarie 2003 de către Comisia Locală. Prin intermediul unei scrisori, la data de 6 septembrie 2002 Instituţia Prefectului informa reclamantul că, din cauza faptului că terenurile pe care le solicita fuseseră atribuite unor terţi înainte de data de 10 februarie 1997, acesta nu mai poate fi pus în posesie, dar poate primi despăgubiri. Cu toate acestea, la data de 28 ianuarie 2008, Comisia Locală înapoiază suprafaţa de 8,5 hectare revendicate, procesul verbal, eliberat pe numele lui D.L. fiind semnat de toţi moştenitorii şi deci şi de reclamant. La data de 5, respectiv 29 mai 2008, titlurile de proprietate aferente terenurilor au fost emise pe numele lui D.L.

În drept

Cu privire la admisibilitatea cauzei

Curtea Europeană a respins excepţia lipsei calităţii de victimă a reclamantului, excepţie invocată de Guvern si a concluzionat că reclamantul şi cei 3 fraţi ai săi apar ca fiind singurii moştenitori ai lui D.L. atât în testament cât şi în procesul verbal de punere în posesie, semnat la data de 28 ianuarie 2008. Nu există aşadar nici o îndoială în ceea ce priveşte calitatea de moştenitor a reclamantului. Reclamantul se poate pretinde, deci, victimă, în sensul art. 34 din Convenţie şi poate cere Curţii constatarea presupuselor încălcări ale Convenţiei.

De asemene, Curtea constată că plângerea nu este în mod vădit abuzivă sau nefondată, în sensul art. 35, parag.3 şi deci, declară cererea admisibilă.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6(1) şi a art.1 din Protocolul 1

Guvernul a susţinut faptul că, înapoierea terenului revendicat fusese imposibilă, din moment ce la acea dată nu mai era teren disponibil. De asemenea, reprezentanţii Guvernului, subliniază faptul că, hotărârea din data de 10 februarie 1997 nu i-a asigurat reclamantului un drept de proprietate, ci a creat, în cel mai bun caz o speranţă de reconstituire a dreptului respectiv. În plus, Guvernul estimează că ingerinţa fusese justificată, din moment ce autorităţile se confruntau cu un deficit de teren, şi aminteşte faptul că, reclamantul ar fi putut fi despăgubit.

Reclamantul evocă faptul că, perioada lungă de timp, în care autorităţile au refuzat restituirea terenului, nu este justificată şi că statul nu poate invoca propria sa neglijenţă, pentru a-şi justifica greşeala.

Curtea a reamintit că în prezenta cauză, hotărârea Judecătoriei din data de 10 februarie 1997, referitoare la restituirea terenurilor, a fost pusă în executare, la data de 5 şi 29 mai 2008, adică 11 ani mai târziu. Curtea a apreciat că argumentele Guvernului nu sunt suficiente sau relevante şi că simpla informaţie furnizată de primar, de prefect şi apoi de Comisia locală nu putea prin natura ei să determine încetarea executării unei hotărâri definitive şi nu era suficientă pentru a stabili existenţa unei “imposibilităţi obiective”.

Curtea a apreciat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6, a fost încălcat, datorită perioadei nepermis de lungă de timp, în care autorităţile au refuzat să execute o hotărâre judecătorească definitivă. De asemenea, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, datorită faptului că, reclamantul a fost privat, în mod neîntemiat de dreptul său de proprietate.

Referitor la cerea de a constata încălcarea art.13 privind dreptul la un recurs efectiv, şi la art. 14, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1, Curtea a apreciat că, din dosarul cauzei nu rezultă nici un indiciu cum că, aceste articole ar fi fost încălcate. Aceste capete de cerere sunt respinse aşadar, pe motiv că, asemea art.35, parag.3 acestea sunt nefondate şi în mod vădit abuzive.

În aplicarea art.41, Curtea impune statului român, ca în termen de 3 luni de la data când hotărârea rămâne definitivă, să plătească reclamantului suma de 7000 EURO (daune morale) şi 2000 EURO (cheltuieli de judecată).