Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din martie, 2009

Cauza Tudor Tudor împotriva României, cererea nr. 21911/03, hotărârea din 24 martie 2009

Situaţia chiriaşului care a cumpărat imobilul în care locuia pe baza Legii nr. 112/1995 – acţiune în revendicare – practică divergentă privind interpretarea noţiunii de bună-credinţă – epuizarea căilor interne de atac – caracterele căi de atac disponibile – restituirea proprietăţilor preluate de stat în perioada comunistă – Legea 10/2001 – practica instanţelor naţionale ÎN FAPT Reclamantul s-a născut în 1944 şi trăieşte în Bucureşti. Începând cu anul 1973 el a locuit într-un apartament închiriat de la stat. În 1997 pe baza Legii nr. 112/1995, reclamantul a cumpărat apartamentul de la stat. Printr-o hotărâre definitivă din 23 mai 1997, Tribunalul Bucureşti a admis o acţiune în revendicare a fostului proprietar al apartamentului, împotriva statului, asupra apartamentului cumpărat de reclamant. Pe baza acestei decizii, fostul proprietar a pornit mai multe acţiuni pentru recuperarea posesiei clădirii, acţiuni îndreptate împotriva persoanelor care au cumpărat apartamente în aceea

Legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.

Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului. Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor juridice de drept internaţional privat. 1. Consideraţii privind contractele civile şi comerciale în dreptul comunitar Procesul de integrare europeană a avut un impact profund asupra legislaţiilor naţionale. În ceea ce priveşte acest aspect, în doctrina de specialitate [1] s-a afirmat că în dreptul european se întâlnesc două situaţii distincte: prima situaţie se referă la armonizarea prin directive a unor domenii contractuale; a doua situaţie se referă la posibilitatea adoptării unui cod european, un cod care ar realiza o unificare fără precedent în materia dreptului privat, al contractelor în special. Măsurile întreprinse în acest domeniu au avut ca punct de plecare Rezoluţia Parlamentului european privind efortul de armonizare al dreptului privat al statelor membre din 1989 care a fost urmată de o Rezoluţie referitoare la armonizarea anumitor secto

VÂNZAREA CU PACT DE RĂSCUMPĂRARE

Pactul de răscumpărare este un contract accesoriu consemnat în acelaşi înscris sau într-un înscris separat, considerat însa de părţi ca făcând parte integranta din înscrisul principal, prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de a redobândi bunul vândut, într-un anumit termen, restituind cumpărătorului preţul plătit şi cheltuielile ocazionate [1] . Vânzarea cu pact de răscumpărare era cunoscută şi în dreptul roman. În acea perioadă, pactul de răscumpărare dădea naştere numai unui drept de creanţă în favoarea vânzătorului, în baza căruia cumpărătorul era obligat ca, la termenul stabilit, să revândă bunul cumpărat. Deci, prin tradiţiunea bunului – mancipatio in iure cessio , cumpărătorul devenea proprietar asupra bunului, dar şi debitor al obligaţiei de a revinde bunul respectiv, la termen, vânzătorului. V ânzarea cu pact de răscumpărare era concepută în termenii juridici corespunzători pentru două contracte distincte, întrucât în acea perioadă era negată cvasiunanim posibilitatea tr