Situaţia chiriaşului care a cumpărat imobilul în care locuia pe baza Legii nr. 112/1995 – acţiune în revendicare – practică divergentă privind interpretarea noţiunii de bună-credinţă – epuizarea căilor interne de atac – caracterele căi de atac disponibile – restituirea proprietăţilor preluate de stat în perioada comunistă – Legea 10/2001 – practica instanţelor naţionale
ÎN FAPT
Reclamantul s-a născut în 1944 şi trăieşte în Bucureşti. Începând cu anul 1973 el a locuit într-un apartament închiriat de la stat. În 1997 pe baza Legii nr. 112/1995, reclamantul a cumpărat apartamentul de la stat. Printr-o hotărâre definitivă din 23 mai 1997, Tribunalul Bucureşti a admis o acţiune în revendicare a fostului proprietar al apartamentului, împotriva statului, asupra apartamentului cumpărat de reclamant. Pe baza acestei decizii, fostul proprietar a pornit mai multe acţiuni pentru recuperarea posesiei clădirii, acţiuni îndreptate împotriva persoanelor care au cumpărat apartamente în aceea clădire.
Printr-o hotărâre definitivă din 28 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a ordonat reclamantului să predea posesia apartamentului către fostul proprietar. Curtea de Apel a ajuns la concluzia că titlul de proprietate a fostului proprietar este mai veche şi prevalează asupra contractului de vânzare – cumpărare a reclamantului. Instanţa a mai arătat că buna credinţă a reclamantului ar avea importanţă numai în ipoteza în care reclamantul s-ar întoarce împotriva statului pentru compensaţii. Dar în aceeaşi timp, aceeaşi Curte de Apel a luat în considerare buna credinţă a altor chiriaşi din aceeaşi clădire şi a respins acţiunea promovată de fostul proprietar împotriva acestora. Astfel, la data de 28 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea fostului proprietar împotriva lui T.I. şi T.A., foşti chiriaşi în acel imobil, care au cumpărat apartamentul lor pe baza Legii 112.
La 6 aprilie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecând un recurs în anulare promovat de Procurorul General a casat hotărârea din 28 noiembrie 2002 şi a dispus rejudecarea cauzei de către prima instanţă, iar la data pronunţării Curţii europene instanţele naţionale încă nu au soluţionat cauza. În 2006, Înalta Curte a mai admis încă un recurs în anular, în privinţa unui alt fost chiriaş. În ce priveşte reclamantul, acţiunea în evicţiune pornită împotriva lui de către fostul proprietar este pendinte pe rolul instanţelor naţionale.
Legislaţie şi practică naţională relevantă
Acţiunea în revendicare
În dreptul român acţiunea în revendicare este unul dintre principale remedii pentru protejarea dreptului de proprietate. În practică acţiunea în revendicare înseamnă apărarea unui drept in rem, prin care fostul proprietar deposedat pretinde proprietatea sa care se află în posesia unei terţe persoane. În ipoteza în care atât reclamantul cât şi pârâtul au un titlu valabil pentru bunul în cauză, instanţa decide care dintre titluri prevalează. Finalitatea acţiunii în revendicare, dacă ea este admisă este că instanţa recunoaşte (efect declarativ) titlul de proprietate a reclamantului, cu efect retroactiv, obligând astfel pârâtul să restituie bunul. Dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, atunci se poate dispune obligarea pârâtului la plata de despăgubiri.
Garanţia pentru evicţiune
Articolele 1337-1351 Cod civil instituie obligaţia în sarcina vânzătorului de a garanta pentru evicţiune. Cumpărătorul evins poate pretinde restituirea preţului şi plata de despăgubiri indiferent de buna sau reaua credinţă a vânzătorului. Cumpărătorul are posibilitatea de a solicita introducerea vânzătorului în acţiunea pornită de terţ împotriva lui, sau de a porni o nouă acţiune împotriva vânzătorului după ce a fost evins. În acest din urmă caz se aplică art. 1351 care prevede că „Dacă cumpărătorul s-a judecat până la ultimă instanţă cu evingătorul său, fără să cheme în cauza pe vânzător, şi a fost condamnat, vânzătorul nu mai răspunde de evicţiune, de va proba că erau mijloace să câştige judecata.” Cumpărătorul de bună credinţă continuă să beneficieze de prerogativele dreptului de proprietate până la momentul în care nu mai este considerat ca fiind de bună credinţă, moment care intervine la când terţul porneşte acţiunea în evicţiune împotriva cumpărătorului. În această ipoteză cumpărătorul are posibilitatea de a cere despăgubiri de la vânzător.
Acţiune pentru restituirea preţului în baza Legii nr. 10/2001
La timpul relevant pentru evenimentele cauzei art. 51 a Legii 10, aşa cum a fost modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, prevedea pentru persoanele interesată o acţiune pentru restituirea preţului de cumpărare, actualizată la rata inflaţiei şi introdusă împotriva statului de către cumpărătorul al cărui contract a fost anulat. Această acţiune nu trebuia timbrată şi sumele se plăteau de către Ministerul Finanţelor dintr-un fond special.
Practică judiciară privind restituirea preţului
La cererea Curţii, Guvernul a prezentat practica judiciară relevantă în cauze similare cu prezenta. Astfel, în 17 hotărâri au fost pronunţate între 2005 – 2008 împotriva statului în cauze pornite de persoane care şi-au pierdut bunul imobil ca urmare a unei acţiuni în revendicare. Pe baza Codului civil instanţele judecătoreşti au dispus restituirea preţului, adus la zi la nivelul inflaţiei, precum şi au stabilit despăgubiri şi costuri acolo unde se impunea. Majoritatea instanţelor au considerat că Legea 10/2001 nu este aplicabilă pentru acţiunile în revendicare atunci când contractul de vânzare – cumpărare nu a fost anulat ca urmare a acţiunii în revendicare. Însă, atunci când contractul de vânzare – cumpărare a fost anulat, instanţele române în mod coerent au aplicat Legea 10 şi au acordat cumpărătorului preţul indexat.
Evoluţii recente favorabile chiriaşilor
În Decizia nr. 520/C din 3 decembrie 2007, Curtea de Apel Constanţa a decis în favoarea cumpărătorului care a cumpărat imobilul de la stat cu bună credinţă, într-o acţiune în revendicare pornită de fostul proprietar. Curtea de Apel Constanţa a decis că restituirea imobilului în natură nu mai este posibilă pe baza art. 1 din Protocolul 1 şi pe baza jurisprudenţei care o interpretează (Pincová and Pinc v. Cehia, nr. 36548/97, ECHR 2002‑VIII; Raicu v. România, nr. 28104/03, 19 octombrie 2006 şi Păduraru v. România, nr. 63252/00, ECHR 2005‑XII) şi a ordonat statului să plătească preţul de piaţă către fostul proprietar.
Într-o decizie similară, din 12 decembrie 2007, Înalta Curte a decis în favoarea unui cumpărător (fost chiriaş) într-o acţiune în revendicare a fostului proprietar. Înalta Curte a luat în considerare faptul că titlul cumpărătorului a fost confirmat într-o acţiune adusă de fostul proprietar care solicita anularea contractului de vânzare – cumpărare a imobilului în cauză. De asemenea, instanţa a considerat că deposedarea cumpărătorului în aceste circumstanţe ar crea nedreptăţi noi şi disproporţionate în încercarea de a îndrepta nedreptăţi mai vechi. Înalta Curte a mai precizat că restituirea preţului de cumpărare indexat pe baza Legii 10/2001 nu este în măsură să compenseze pe cumpărător deoarece nu reflectă preţul de piaţă a imobilului.
Prin decizia nr. 1055 din 9 octombrie 2008, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională art. 47 din Legea 10/2001 în măsura în care încalcă titlul de proprietate a cumpărătorului. Articolul în cauză prevedea că persoanelor cărora înainte de intrarea în vigoare a Legii 10/2001 li s-a respins acţiunea pe baza Codului civil să aibă posibilitatea încă o dată să solicite restituirea proprietăţii. Curtea Constituţională a considerat că persoanele cărora le-a fost confirmată titlul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească nu pot fi constrânse să predea imobilul când nu există nici o justificare serioasă bazată pe considerente de ordine publică în lumina art. 44 alin. 3 din Constituţie.
ÎN DREPT
Presupusa încălcare a art. 6 para 1 considera singur sau în coroborare cu art. 14 din Convenţie
Reclamantul se plânge că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 28 ianuarie 2003 este rezultatul unui proces care nu a fost echitabil, având în vedere că aceeaşi Curte de Apel a adoptat decizii contradictorii în cauze identice împotriva altor cumpărători din aceeaşi clădire.
Susţinerile părţilor
Guvernul a susţinut în faţa Curţii că procesul a fost unul echitabil şi că instanţele care au judecat cauza reclamantului au pronunţat hotărâri bine motivate. În opinia Guvernului faptul că s-au pronunţat decizii contradictorii în cauze similare în sine nu poate fi considerată o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei. Guvernul consideră că problema controversată era interpretarea dată de instanţele naţionale noţiunii de buna credinţă, dar deciziile contradictorii sunt justificate deoarece se bazează pe interpretarea faptelor în fiecare cauză în parte. Reclamantul nu este de acord cu asemenea susţineri, reiterând că Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat hotărâri contradictorii în cauze identice.
Aprecierea Curţii
Curtea consideră că nici o prevedere din Convenţia europeană nu obligă statele părţi să restituie bunurile confiscate, dar atunci când prin lege se prevede restituirea lor aceasta trebuie implementată cu respectarea unei clarităţi rezonabile şi cu o anumită coerenţă pentru a evita, pe cât posibil, incertitudinile şi ambiguităţile pentru persoanele interesată de măsurile care urmează a fi implementate. În context, trebuie menţionat că incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau rezultatul unor practici a autorităţilor de stat – este un factor important în analiza conduitei statului.
Curtea notează că în contextul restituirii bunurilor trecute abuziv în proprietatea statului în perioada comunistă în România, lipsa coerenţei legislative şi practica judiciară contradictorie privind interpretarea anumitor aspecte ale legilor de restituire a creat un climat general de lipsă de certitudine, lipsă care apare şi în prezenta cauză datorită interpretării diferite a relevanţei bunei credinţe a cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare – cumpărare cu statul.
În timp ce anumite divergenţe în interpretare sunt inerente oricărui sistem judiciar, cum este şi cel român, bazat de o reţea de instanţe formată din trei grade de jurisdicţie, Curtea totuşi subliniază că în prezenta cauză interpretarea divergentă a venit din partea aceeaşi jurisdicţii (Curtea de Apel Bucureşti), care a fost şi ultima instanţă care se pronunţa în cauză. De asemenea, Curtea Supremă de Justiţie de atunci nu avea nici un mecanism efectiv la dispoziţie să corecteze jurisprudenţa divergentă a instanţelor inferioare. Acţiunea Procurorului General privind cauzele asemănătoare cu cea a reclamantului nu avea menirea de a corecta interpretarea divergentă ci mai degrabă de a aplica legea la cauze determinate, prin intermediul unei căi de atac extraordinare, cale care în sine era contrară principiului securităţii raporturilor juridice.
În final, Curtea observă că după mai mult de şapte ani de la adoptarea Legii 10/2001, interpretarea privind aspectele esenţiale ale Legii încă este schimbătoare şi că încă nu există o aşezare definitivă a interpretării aspectelor esenţiale ale Legii 10/2001. Curtea nu contestă că instanţele naţionale au puterea de a-şi schimba propria practică, însă în contextul particular al restituirilor în România, recentele evoluţii favorabile chiriaşilor pot reprezenta doar o etapă în practica judiciară schimbătoare.
Curtea consideră că în absenţa unui mecanism care să asigură consistenţă practici instanţelor naţionale, diferenţe de interpretare aşa de profunde şi de durată în timp referitor la un subiect de o asemenea importanţă pentru societate, este în măsură să creeze o situaţie de incertitudine continuă. Din aceste considerente, incertitudinea explicată mai sus l-a privat pe reclamant de un proces echitabil în faţa Curţii de Apel, existând astfel o încălcare a art. 6 para 1 pe aceste considerente. În aceste condiţii Curtea consideră că nu mai este necesar examinarea cererii sub aspectul art. 6 coroborat cu art. 14.
Pretinsa încălcare a art. 1 di Protocolul nr. 1 luat separat sau în coroborare cu art. 14
Reclamantul a susţinut în faţa Curţii că prin faptul că instanţele naţionale au preferat titlul fostului proprietar faţă de titlul său, el a fost privat de dreptul său la respectarea proprietăţii. De asemenea el s-a plâns că a fost discriminat pe motiv că Curtea de Apel a adoptat decizii contradictorii în cauze identice.
Susţinerile părţilor
Referitor la acest capăt de cerere, Guvernul a invocat neepuizarea căilor interne de recurs, deoarece reclamantul nu a pornit o acţiune în răspundere pentru evicţiune împotriva statului. Această acţiune i-ar fi permis reclamantului să recupereze preţul de cumpărare, actualizat la rata inflaţiei.
Reclamantul a susţinut că nu a fost nevoie de introducerea statului în acţiunea în evicţiune îndreptate împotriva lui datorită faptului că instanţa de fond şi cea de apel i-a dat lui câştig de cauză, soluţia schimbându-se numai de către Curtea de Apel în judecarea recursului.
Aprecierea Curţii
Curtea reaminteşte că în lumina art. 35 din Convenţie înainte de a se adresa Curţii, persoana este obligată să apeleze la toate remediile care sunt disponibile şi suficiente pentru a permite repararea pretinsei încălcări. Existenţa căilor de atac la care se referă art. 35 trebuie să fie certă nu numai în teorie ci şi în practică.
În cauza prezentă, instanţele interne au comparat titlurile de proprietate prezentate de reclamant şi de fostul proprietar al apartamentului revendicat şi au decis că titlul fostului proprietar prevalează. Acţionând în acest fel, Curtea de Apel nu a declarat nulă titlul reclamantului şi nici nu i-a acordat vreo compensaţie pentru prejudiciul suferit. Însă, reclamantul mai avea posibilitatea ca pentru evicţiune să se îndrepte împotriva vânzătorului, adică împotriva statului, fie prin introducerea în cauză a statului fie printr-o acţiune separata după ce fusese deja evins. Jurisprudenţa prezentată de către Guvern arată că există o practică consistentă care indică acordarea de despăgubiri în cauze similare celei prezente. Astfel, această cale de atac este disponibilă atât în teorie cât şi în practică şi mai trebuie determinat dacă suma care putea fi obţinută prin exercitarea acestei căi era suficientă să permite încălcarea pretinsă de reclamant. Curtea se arată conştientă de dificultăţile create de compensarea proprietăţii preluate abuziv de stat în perioada comunistă, dar atenuarea injuriilor vechi nu trebuie să creeze noi disproporţionalităţi. Jurisprudenţa prezentată de Guvern arată că persoane în situaţia reclamantului ar fi primit cel puţin preţul la cumpărare, actualizat la rata inflaţiei şi ei aveau posibilitatea obţinerii de despăgubiri şi returnarea cheltuielilor ocazionate.
Însă, Curtea nu poate specula în prezenta cauză care ar fi fost rezultatul unei asemenea proceduri pentru restituirea preţului dacă reclamantul s-ar fi decis să apeleze la asemenea proceduri. Cu toate că legea specială (Legea 10/2001) nu prevede o procedură specială prin care persoanele aflate în situaţia reclamantului s-ar putea îndrepta împotriva statului, Curtea consideră că remediul prevăzut de Codul civil este suficientă pentru a remedia o situaţie precum cea a reclamantului. Astfel, reclamantul ar fi trebuit să epuizeze această cale de atac. Nefăcând aşa, Curtea respinge acest capăt de cerere pe baza art. 35 para. 1 din Convenţie.
În aplicarea art. 41, Curtea acordă reclamantului 5.000 EURO pentru daunele morale suferite şi 2.200 EURO pentru costuri şi cheltuieli.
Comentarii
Trimiteți un comentariu