VÂNZAREA CU PACT DE RĂSCUMPĂRARE

Pactul de răscumpărare este un contract accesoriu consemnat în acelaşi înscris sau într-un înscris separat, considerat însa de părţi ca făcând parte integranta din înscrisul principal, prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de a redobândi bunul vândut, într-un anumit termen, restituind cumpărătorului preţul plătit şi cheltuielile ocazionate[1].

Vânzarea cu pact de răscumpărare era cunoscută şi în dreptul roman. În acea perioadă, pactul de răscumpărare dădea naştere numai unui drept de creanţă în favoarea vânzătorului, în baza căruia cumpărătorul era obligat ca, la termenul stabilit, să revândă bunul cumpărat. Deci, prin tradiţiunea bunului – mancipatio in iure cessio, cumpărătorul devenea proprietar asupra bunului, dar şi debitor al obligaţiei de a revinde bunul respectiv, la termen, vânzătorului.

Vânzarea cu pact de răscumpărare era concepută în termenii juridici corespunzători pentru două contracte distincte, întrucât în acea perioadă era negată cvasiunanim posibilitatea transferării proprietăţii sub condiţie rezolutorie, cu anumită derogare în ceea ce priveşte transferul făcut prin intermediul tradiţiunii. Justificarea rezidă în aceea că o condiţie rezolutorie nu era stipulată printre modalităţile legale de stingere a obligaţiei şi se aprecia că ar fi fost încălcat şi caracterul absolut şi perpetuu al dreptului de proprietate prin aceea că dobânditorul nu ar fi avut decât temporar exerciţiul dreptului său. Totuşi, în perioada lui Justinian s-a impus concepţia privind aplicarea condiţiei rezolutorii, fapt susţinut de opiniile jurisconsulţilor Marcellus şi Ulpian[2].

Vânzarea cu pact de răscumpărare a existat şi în vechile legiuiri româneşti fiind reglementată şi în Codul Calimach, cu denumirea de „înapoi cumpărare”.

Termenul utilizat ulterior, acela de răscumpărare, a fost apreciat ca fiind inexact, deoarece cumpărătorul nu-şi vinde bunul ci prima vânzare este rezolvită în folosul vânzătorului[3].

Vânzarea cu pact de răscumpărare, a fost reglementată prin dispoziţiile art.1371-1387 Cod civil român, care au fost abrogate prin Legea contra cametei nr. 61/1931[4]. Această lege a fost abrogată prin art. 16 din Decretul-lege nr. 124/1938, pentru stabilirea dobânzilor şi înlăturarea cametei, promulgat prin Decretul nr. 1700/1938 (care a preluat în cadrul art. 13 dispoziţiile art. 4 din Legea contra cametei). Decretul-lege din 1938 a fost abrogat prin Decretul nr. 311/1954[5] pentru stabilirea dobânzii legale care nu mai conţinea nici o interzicere a contractelor de vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare, la rândul lui fiind abrogat prin Legea nr. 7/1998[6], privind declararea ca abrogate a unor acte normative.

Instituţia vânzării cu pact de răscumpărare a fost extrem de utilă înainte de perfectarea sistemului ipotecar modern, având rolul unui instrument de credit[7].

În practică a fost utilizată însă şi pentru încălcarea unor dispoziţii de ordine publică prevăzute de art. 1689 C. civ., în materie de gaj. Conform acestui text forma vânzării prin justiţie este obligatorie, creditorul neputând să dispună de amanet, fiind nulă orice stipulaţie prin care creditorul s-ar autoriza sau şi-ar apropia amanetul sau a dispune de dânsul, fără formalităţile cerute de lege (pactul pignorativ)[8].

Sancţiunea nulităţii are ca scop tocmai împiedicarea practicii cămătăreşti care constă în darea unui gaj de o valoare mult mai mare decât a împrumutului contractat şi reţinerea lui la scadenţă, în contul creanţei, dacă debitorul nu-şi execută obligaţia.

Această interdicţie, conţinută de art. 1689 C. civ., a fost ocolită prin intermediul vânzării cu pact de răscumpărare realizându-se, astfel, o operaţiune simulată, în care debitorul juca rolul vânzătorului, iar creditorul pe al cumpărătorului. Creditorii din această categorie erau de obicei, cămătari, care cumpărau pe preţuri derizorii obiecte de valoare, arătând în act un preţ mult mai mare decât cel plătit. Dacă, în intervalul de timp stabilit, vânzătorul nu exercita facultatea de răscumpărare pe preţul trecut în act, obiectul rămânea dobândit cumpărătorului, care realiza astfel un mare beneficiu.

Prin intermediul vânzării cu pact de răscumpărare se masca, astfel, un contract pignorativ, adică o convenţie care avea ca scop ascunderea pactului comisoriu interzis de art. 1689 şi 1701 C. civ. sau un împrumut cu dobândă uzurară (cămătărească) sau cu clauză penală[9].

Constatându-se că această operaţiune dădea naştere la numeroase abuzuri, constituind totodată un mijloc de eludare al unor dispoziţii legale imperative, legiuitorul a optat în anul 1931 pentru abrogarea dispoziţiilor legale ce consacrau acest tip de vânzare.

*

O problemă care s-ar putea ivi în acest context este legată de situaţia abrogărilor succesive de acte normative în domeniu. Astfel, prin Decretul-lege nr. 311/1954 s-a abrogat Decretul-lege nr. 124/1938 care nu mai conţinea nici o interdicţie cu privire la contractele de vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare, acest din urmă decret-lege fiind abrogat prin Legea nr. 7/1998. S-ar putea pune întrebarea dacă prin abrogarea actului ce a abrogat Decretul-lege nr. 124/1938, acesta din urmă ar fi repus în vigoare.

Situaţia îşi găseşte rezolvarea prin aplicarea prevederilor art. 62 alin. 3 din Legea nr. 24 din 2000[10], privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Potrivit dispoziţiilor articolului menţionat:

Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament.

* *

Până în anul 1990 practicile cămătăreşti au fost incriminate prin dispoziţiile art. 295 lit. d din Codul penal. Astfel, în planul dreptului civil instanţele de judecată aveau posibilitatea anulării contractului pentru cauză ilicită. Legea nr. 12 din 1990[11], privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, a abrogat dispoziţiile art. 295 lit. d din Codul penal, punându-se astfel capăt sancţionării penale a practicilor cămătăreşti.

Faptul că în prezent nu mai există interdicţia cu privire la vânzarea cu pact de răscumpărare nu trebuie să ducă la idea de tolerare a împrumuturilor cămătăreşti realizate sub aparenţa unei astfel de vânzări. Instanţele de judecată dispun de mijloace legale de contracarare a unor astfel de practici. Astfel, instanţele vor putea proceda la recalificarea actului cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. Nulitatea absolută a actului încheiat între părţi va fi constată pentru motive cum ar fi: încălcarea prohibiţiei pactului comisoriu (prevăzută de art. 1689 C. civ.), cauza imorală.

În doctrină s-a apreciat că această varietate de vânzare reprezintă o vânzare supusă unei condiţii rezolutorii exprese care ce constă în facultatea pe care şi-o rezervă vânzătorul de a relua lucrul vândut, restituind preţul şi cheltuielile făcute de cumpărător, într-un anumit termen, reluarea operând cu efect retroactiv atât împotriva cumpărătorului cât şi împotriva terţilor dobânditori de drepturi asupra bunului vândut[12]. În completare, practica judiciară a stabilit că „actul este nul chiar dacă pactul de răscumpărare a fost constatat printr-un alt înscris, dar care, potrivit voinţei părţilor, face parte integrantă din contract (art. 13 din Decretul-lege nr. 124/1938)[13].

Cumpărarea şi răscumpărarea formează o singură operaţiune, facultatea de răscumpărare fiind prevăzută în chiar conţinutul contractului de vânzare-cumpărare iniţial. Răscumpărarea nu este o nouă vânzare, ci doar o rezoluţiune a vânzării intervenite, de aceea nefiind necesară nici o nouă transcriere a dreptului de proprietate.

Vânzătorul rămâne deci proprietar al bunului vândut, dar sub condiţia suspensivă a exercitării dreptului de răscumpărare, iar cumpărătorul dobândeşte proprietatea bunului, sub condiţie rezolutorie.

În momentul în care vânzătorul îşi exercită facultatea de răscumpărare, vinderea este desfiinţată şi lucru se reîntoarce în patrimoniul său.

Spre deosebire de vânzarea cu pact de răscumpărare din dreptul roman, această instituţie, reglementată de Codul civil, nu mai presupunea o răscumpărare, întrucât nu se mai încheia un nou contract în care fostul vânzător să devină cumpărător. Posibilitatea de răscumpărare, prevăzuta în contract, prin acordul părţilor, este o clauză de dezicere ce conferă vânzătorului dreptul de a denunţa unilateral contractul, care din momentul exercitării ei, se desfiinţează retroactiv.

În ceea priveşte natura juridică a facultăţii de răscumpărare, deşi în literatura juridică s-a susţinut că o astfel de clauza nu poate fi calificata drept o condiţie rezolutorie pur potestativa, întrucât un element esenţial al contractului, cum este consimţământul, nu poate constitui obiect al unei condiţii, a fost exprimată şi opinia potrivit căreia posibilitatea vânzătorului de a denunţa unilateral contractul nu poate avea decât natura juridică a unei condiţii rezolutorii pur potestative[14]. Motivaţia este aceea că după denunţarea unilaterala a vânzării-cumpărării, efectele juridice produse sunt cele ale condiţiei rezolutorii pur potestative, cumpărătorul fiind, până la acest moment, proprietar sub condiţie rezolutorie, consolidarea sau desfiinţarea dreptului său de proprietate depinzând de exercitarea facultăţii de răscumpărare. După reintrarea materiala a bunului în patrimoniul vânzătorului, actele juridice consimţite de cumpărător, sunt menţinute, cu excepţia celor de dispoziţie încheiate de către acesta cu terţii, acte care se desfiinţează prin aplicarea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Însa, în ce priveşte bunurile mobile, acestea vor rămâne în proprietatea subdobânditorului de buna-credinţă, conform prevederilor art. 1909 C. civ.

*

* *

Proiectul noului Cod civil conţine prevederi exprese în materie de vânzare cu pact de răscumpărare. Totuşi se face diferenţa între vânzarea cu pact de răscumpărare şi vânzarea cu facultate de dezicere. Astfel la articolul 1292, intitulat Vânzarea cu pact de răscumpărare, se prevede:

Convenţiile prin care vânzătorul se obligă să răscumpere bunul vândut la un anumit preţ sunt nule în măsura în care diferenţa dintre preţul plătit şi preţul răscumpărării depăşeşte nivelul maxim stabilit de lege pentru dobânzi.

Articolul 1293 din acelaşi cod stabileşte că:

(1) Stipulaţia prin care o dată cu vânzarea, vânzătorul îşi rezervă dreptul de a redobândi lucrul vândut este valabilă numai dacă vânzătorul se obligă să restituie cumpărătorului preţul primit, cheltuielile pentru transportul bunului, cheltuielile necesare, precum şi cheltuielile utile, numai în limita sporului de valoare.

(2) Facultatea de dezicere nu poate fi stipulată pentru un termen mai mare de cinci ani. Dacă s-a stabilit un termen mai mare, acesta se reduce de drept la 5 ani.

(3) Dacă vânzătorul nu uzează de facultatea de dezicere în termenul stabilit, condiţia este considerată a nu se fi îndeplinit, iar dreptul cumpărătorului se consolidează.

Spre deosebire de vechea reglementare (art. 1371-1387 C. civ.) care conţinea în realitate prevederi referitoare la o vânzare cu facultate de dezicere noul Cod civil reglementează şi o vânzare cu pact de răscumpărare în adevăratul sens al cuvântului. Ca şi măsură de protecţie împotriva eventualelor împrumuturi cămătăreşti a fost instituită regula potrivit căreia contractul va fi nul dacă diferenţa dintre preţul plătit şi preţul răscumpărării depăşeşte nivelul maxim stabilit de lege pentru dobânzi.

Referitor la facultatea de dezicere, părţile pot stipula în contractul da vânzare-cumpărare dintre ele o clauză de dezicere în temeiul căreia se conferă vânzătorului dreptul de a denunţa unilateral într-un anumit interval de timp vânzarea încheiată, în schimbul preţului plătit la care se adaugă cheltuielile pentru transportul bunului, cheltuielile necesare, precum şi cheltuielile utile, numai în limita sporului de valoare.

În momentul exercitării dreptului de dezicere vânzarea se desfiinţează retroactiv. În doctrină s-a apreciat că, în ipoteza în care titularul dreptului de dezicere este vânzătorul, vânzarea cu clauză de dezicere se apropie periculos de vânzarea cu pact de răscumpărare[15].

Totuşi, cele două noţiuni nu se suprapun. Astfel, spre deosebire de răscumpărare, dezicerea va putea fi exercitată doar într-un termen de maximum 5 ani de la data vânzării, ulterior acestui moment nemaiputându-se realiza decât o răscumpărare a bunului.

În acest context, subliniindu-se distincţia dintre cele două, în doctrina s-a arătat că „vânzarea cu pact de răscumpărare tinde la renaşterea unei stări depăşite, în timp ce vânzarea cu (...) dezicere tinde la zădărnicirea unui proces în curs de devenire, anume consumarea vânzării”[16].

---

[1] CA Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 2508 din 27 noiembrie 2002

[2] C. Bufnoir, Theorie de la condition dans Ies divers actes juridiques suivant le droit romain, Cotillon, Paris, 1866, p. 137 în Roxana Rîşnoveanu, Condiţia potestativă – aspecte din materia vânzării cu pact de răscumpărare, în Pandectele Române, nr. 3/2004, pg. 225

[3] D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. VI, Ed. Tipografia Curţii regale F. Gobl., Bucureşti 1926, pg. 263

[4] Publicată în M. Of. nr. 77 din 2 aprilie 1931

[5] Publicat în Buletinul Oficial nr. 38 din 9 august 1954

[6] Publicată în M. Of. nr. 9/13 ian. 1998

[7] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1932, pg. 932

[8] A. Nicolae, N. Crăciun, Consideraţii asupra valabilităţii actuale a contractului de vânzare cumpărare cu pact de răscumpărare, în Revista „Dreptul”, nr. 3/2001, pg. 19

[9] ibid.

[10] Publicată în M. Of. nr. 139/31 mar. 2000, republicată în M. Of. nr. 777/25 aug. 2004

[11] Publicată în M. Of. nr. 97/8 aug. 1990

[12] A se vedea F. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pg. 138

[13] TS, col. civ., dec. nr. 964/1955, în CD 1955

[14]Roxana Rîşnoveanu, op. cit.

[15] Ioana Romana Munteanu, Vânzarea cu pact de răscumpărare, în Pandectele române nr. 1/2004, pg. 266

[16] ibid.

(Eudoxiu)