Problema invatamantului

Problema învăţământului, recentă?!

   Chiar şi din postura de observatori, amatori şi nespecializaţi, ai vieţii politice şi sociale a ţării, ne este aproape imposibil să trecem cu vederea criza în care se află învăţământul românesc. Statisticile sunt mai mult decât relevante în acest caz. Nu este nevoie decăt să verificăm rata de promovabilitate a examenului de Bacalaureat in ultimii ani, numărul studenţilor performeri care aleg calea universităţilor străinătăţii pentru a îşi definitiva studiile sau rezultatele pe plan internaţional la olimpiadele si concursurile de profil. În ciuda evidenţei lacunelor cu care se confruntă sistemul şi a nevoii imperative a unei soluţii, clasa politică s-a dovedit incapabilă de a localiza problemele esenţiale şi de a implementa o soluţie eficientă şi de durata. Singurul lucru care rămâne de apreciat în acest caz este stăruinţa şi ambiţia cu care clasa politică perseverează în fiecare an în scopul găsirii unei soluţii, dând dovadă de o veritabilă potenţă legislativă şi incapacitate de previziune efectivă a consecinţelor de durată.

   Cu scopul de a oferi o prezentare de esenţă şi veredică a problemelor cu care se confruntă şcoala româneasca, voi rezuma opinia domnului Academician Petru. P. Negulescu, fost preşedinte al Camerei Deputaţilor şi deţinător a doua mandate în funcţie de Ministru al Învăţământului, exprimată într-o publicaţie săptămânală de conotaţii istorice. Exponent al învătământului românesc şi al clasei politice, în abordarea problemei de faţă, dă dovadă de diplomaţie şi refuzănd sa prezinte un punct de vedere care se doreşte a avea statut de adevăr absolut, aspect des întâlnit în afirmaţiile membrilor clasei politice actuale care se considera adesea posesorii acestui adevăr, prezintă problema astfel “ Dreptate au şi cei care critică şcoala şi cei care o apără. Credinţa mea este că problema care se discută nu se poate rezolva în acest mod, prin acuzări şi apărări unilaterale.”  Cu toate acestea, distinsul profesor, reuşeşte la insistenţa reporterului să sintetizeze problema în jurul a doi poli, anume partea ce revine structurii învăţământului şi partea ce revine oamenilor ce l-au făcut să functioneze. Este impresionat de remarcat faptul că vina nu este indreptată în primă instanţă terţilor, ci din potrivă, profesorul îşi asumă vina în numele politicienilor.  Pentru a continua discuţia, distinsul ridică următoarea intrebare: “ A fost structura învătământului nostru ceea ce ar fi trebuit să fie potrivit cu interesele şcolii?” În răspunsul la această întrebare, domnul profesor Negulescu, observă politica de şcolarizare forţată, a exploziei de şcoli, licee, universităţi care nu s-au bucurat nici de structura materială necesară nici de cea umană. Învăţământul pentru mase a însemnat cantitate în profida calităţii.

   Profesorul discută în continuare de politica pe care a dus-o în încercarea de a îndrepta învăţământul. După descoperirea problemelor, între care prima şi cea mai importantă a fost lipsa unui buget suficient repartizat acestui segment de activitate, în calitate de Ministru al Învăţământului, a încercat să reducă din numărul de şcoli care se dovedeau ineficiente pentru a putea investii în cele de calitate. Negulescu recunoaşte cu o francheţe şi o putere de caracter de invidiat că nu a reuşit. Acesta nu caută nicio cauză externă care să ii motiveze nereuşita în ciuda factorilor politici externi de influenţă care l-au obligat să îşi tempereze planurile. O altă problemă pe care o indentifică academicianul este cea a “ suprateoretizării” învăţământului care a dus la o criză în materie de profesionişti. Şcolile cu profil tehnic şi de specialitate au primit un caracter, citez, “cvasi teoretic”. În ciuda acestei politici de teoretizare a învăţământului practic, nici învăţământul teoretic nu  “este lipsit de neajunsuri care îşi aşteaptă îndreptarea”. Este de remarcat eficienţa cu care descoperă principala problemă a acestei structuri a învăţământului şi anume “Ceea ce izbeşte în bugetul acestui învăţământ este disproporţia dintre cheltuielile la personal şi cele la material”.  Observă astfel că politica de suplinire a numărului profesorilor a avut drept principal efect negativ neglijarea finanţării bibliotecilor, muzeelor, laboratoarelor care în timp au făcut redundante eforturile de a spori eficienţa catalizatorilor în lipsa substanţei principale. Ilustrul profesor compară situaţia cu cea ca unor căi ferate care nu ar putea să existe numai cu funcţionari cu şapcă roşie şi fără locomotive şi vagoane.  Ca soluţie a acestei crize de materiale, P. P. Negulescu a propus concentrarea tuturor acestor materiale necesare în centrele academice principale din ţară. Astfel s-ar fi obţinut calitate, în ciuda cantităţii, însa ar fi fost un pas important în ceea ce priveşte accesul la materialele necesare.

   Evident, în mod inevitabil, în analiza sistemului de învăţământ profesorul se referă şi la situaţia profesorilor şi a studenţilor.  În cazul profesorilor, academicianul identifică cu diplomaţie probleme acute ce conduc la depravarea cadrelor didactice, anume: factorii politici, dorinţa de parvenire; care au cauzat “adevărate ravagii morale” în percepţia tinerei generaţii asupra învătământului. Acesta îndeamnă la concentrarea eforturilor  autorităţilor şcolare universitare de a redobândi prestigiul necesar pentru a deveni simboluri de conduită morală şi academică. În ceea ce priveşte studenţii, prezentarea ilustrului profesor este emblematică şi drept urmare, nedorind să alterez mesajul în niciun fel, am să citez:

  “Ceea ce ar fi relevant la tineretul de astăzi ca un neajuns care era poate mia puţin accentuat altădată, este un spirit critic prea desvoltat. Nu mai încape îndoială că spiritul critic considerat în sine nu poate să fie rău. Ca să ducă însă la rezultate bune, trebuie să se exercite mai întăi împotriva celor ce îl posedă, iar din nefericire, dacă spiritul critic este aşa de desvoltat la tineretul nostru, spiritul de autocritică este în foarte multe cazuri departe de a fi evident – de unde lipsa de măsură care nu e lipsită de inconveniente mari şi uneori chiar grave.

Ceea ce ar trebui să înţeleagă tineretul nostru este că superioritatea adevărată nu se poate dovedi în mod negativ găsind rău ce fac alţii, ci mai ales pozitiv, făcând mai bine decăt ei. Că o asemenea cale e mai grea nu e prea greu de dovedit. Dar tocmai aceasta îi constituie valoarea nu numai individuală ci şi colectivă…”

   Sinteza prezentată mai sus constituie un comentariu la articolul “ Problemele şcolii romăneşti – de vorbă cu d. prof. P.P. Neglescu”, din publicaţia Vremea, apărut în data de 21 iunie 1942.  Concluzia vă aparţine dumneavoastră.