Următoarele câteva rânduri sunt extrase din lucrarea profesorului Dimitrie Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, Tomul al optulea, Partea I-a, Vânzarea (Civilă şi Comercială). Ediţie revăzută, corectată şi mărită după manuscrisele autorului, Bucureşti, Atelierele grafice Socec & Co., Soc. Anom., 1925, pg. 1-5. Interesant de citit cum este descrisă într-o manieră simplă evoluţia contracţului de vânzare cumpărare. Lectură plăcută.
DESPRE VÂNZARE
Consideraţiuni generale.
Intre contractele cu titlu oneros, cel mai de căpitenie şi cel mai întrebuinţat este astăzi vânzarea. S’a zis, cu drept cuvânt. Că toţi nu vând, căci pentru a vinde trebue a aveà bunuri; toţi însă cumpără, căci trebuinţele zilnice ale omului necesitează o mulţime de bunuri, pe care el nu şi le poate procurà altfel.
Vânzarea n’a fost însă primul contract întrebuinţat între oameni. Din capul locului tranzacţiile omeneşti au început prin schimb. Acel care aveà lucruri ce nu-i trebuiau, cedà altuia parte din acele lucruri, spre a dobândi altele, de care aveà nevoe. Poetul Homer ne arată, în adevăr, că, în timpurile eroice, soldaţii îşi procurau vin schimbându-l cu pei de bou, cu fier, cu sclavi şi alte lucruri.
„Vânzarea îşi trage origina sa din schimb, zice o lege romană; căci, altădată, neexistând monedă, nu erà un cuvânt deosebit spre a se distinge marfa de preţ. Intâmplându-se adeseori ca cuiva să-i lipsească tocmai dun lucrurile ce altul aveà în prea mare cantitate, acel care aveà prea mult din unele lucruri le scimbà cu altele, ce-i lipseau. Fiind însă cam greu ca două persoane să aibă lucruri din acele ce le trebuesc reciproc, s’a ales o materie având o valoare publică, fixă şi determinată, menită a reprezentà toate lucrurile, în scop de a se preîntâmpina greutăţile ce rezultau din schimb. Această materie, învestită cu marca autorităţei publice, a servit la strămutarea proprietăţei mai mult prin valoarea ce i s’a dat, decât prin însăş substanţa materiei. De atunci ambele materii nu se mai numesc mărfuri, ci una se numeşte preţul celeilalte.
Ferul şi arama au fost primele metaluri menite a servi de contra-valoare produselor şi a muncei omului. Acel care aveà o cantitate atât la fabricarea armelor cât şi a uneltelor de muncă, uşor puteà să dobândească, în schimbul lor, obiectele trebuitoare vieţei sale.
Mai târziu, alte metaluri, mai scumpe şi mai trainice în acelaşi timp, servesc de contra-valoare în materie de schimb. Acestea sunt: aurul şi argintul.
Aurul şi argintul nu vor fi înlocuite cu alte metaluri, cu toate că s’a vorbit de paladium şi de iridium. Pe la 1830 s’au făcut încercări în Rusia cu platina, însă s’a renunţat la acest metal, pentru două motive principale: 1. el nu se topeşte cu uşurinţă; 2. cantitate de platină ve
che valorează mult mai puţi decât o cantitate de platină nouă. Iată pentru ce, după toate probabilităţile, aurul şi argintul vor continua a servi şi în viitor de contra-valoare.
Din capul locului, pentru a dobândi lucrul ce-ţi erà necesar, trbuià să dai o cantitate oarecare din aceste metaluri. Cu timpul însă şi cu dezvoltarea comerţului şi a civilizaţiei, s’a căutat a se dà fragmentelor de metal o formă determinată, spre a se înlesni tranzacţiile omeneşti; şi pentru a se garantà atât material cât şi greutatea ei, aceste bucăţi de metal s’au învestit cu marca autorităţei publice.
Astfel, s-a născut moneda metalică (pecunia), care, pentru o înlesnire şi mai mare, a fost înlocuită mai tarziu prin hârtie. De acum înainte, metalul, dat în schimbul unei mărfi n’are să se mai aprecieze după greutate, ci după numărul bucăţilor de metal. Contractul nu va mai fi un schimb, după cum erà din capul locului, ci va fi o vânzare sau o cumpărare, după rolul fiecărei părţi. Vânzătorul va fi acela care va înstrăinà marfa, iar cumpărătorul va fi acela care va dà preţul în bani.
„În vremea veche, pănă a nu se aflà moneda între oameni, zice codul lui Andronache Donici (§ 1, capit. XI), se urmà schimbându-se lucruri pentru lucruri, iar după ce s’au aflat moneda, apoi au luat numele lor vânzare şi cumpărătură. Deci, vânzarea şi cumpărătura este una din tocmelele sau contracturile cu îndatoririle acele care urmează după dreptatea neamurilor, precum este şi împrumutarea, schimbătura, năimirea, învoiala şi altele asemenea, adecă: se alcătueşte cu bună primire despre amândouă părţile şi prin bună credinţă”.
Vânzarea nu împiedică însă contractul de schimb a existà şi în viitor. El îşi va aveà fiinţă de câteori părţile vor dispune, un a în favoarea celeilalte, de obiectele ce le convin. Iar dacă valoarea unuia din lucrurile schimbate este mai mare decât valoarea celuilalt, inegalitatea acestor valori va fi compensată în bani printr’o sultă."
DESPRE VÂNZARE
Consideraţiuni generale.
Intre contractele cu titlu oneros, cel mai de căpitenie şi cel mai întrebuinţat este astăzi vânzarea. S’a zis, cu drept cuvânt. Că toţi nu vând, căci pentru a vinde trebue a aveà bunuri; toţi însă cumpără, căci trebuinţele zilnice ale omului necesitează o mulţime de bunuri, pe care el nu şi le poate procurà altfel.
Vânzarea n’a fost însă primul contract întrebuinţat între oameni. Din capul locului tranzacţiile omeneşti au început prin schimb. Acel care aveà lucruri ce nu-i trebuiau, cedà altuia parte din acele lucruri, spre a dobândi altele, de care aveà nevoe. Poetul Homer ne arată, în adevăr, că, în timpurile eroice, soldaţii îşi procurau vin schimbându-l cu pei de bou, cu fier, cu sclavi şi alte lucruri.
„Vânzarea îşi trage origina sa din schimb, zice o lege romană; căci, altădată, neexistând monedă, nu erà un cuvânt deosebit spre a se distinge marfa de preţ. Intâmplându-se adeseori ca cuiva să-i lipsească tocmai dun lucrurile ce altul aveà în prea mare cantitate, acel care aveà prea mult din unele lucruri le scimbà cu altele, ce-i lipseau. Fiind însă cam greu ca două persoane să aibă lucruri din acele ce le trebuesc reciproc, s’a ales o materie având o valoare publică, fixă şi determinată, menită a reprezentà toate lucrurile, în scop de a se preîntâmpina greutăţile ce rezultau din schimb. Această materie, învestită cu marca autorităţei publice, a servit la strămutarea proprietăţei mai mult prin valoarea ce i s’a dat, decât prin însăş substanţa materiei. De atunci ambele materii nu se mai numesc mărfuri, ci una se numeşte preţul celeilalte.
Ferul şi arama au fost primele metaluri menite a servi de contra-valoare produselor şi a muncei omului. Acel care aveà o cantitate atât la fabricarea armelor cât şi a uneltelor de muncă, uşor puteà să dobândească, în schimbul lor, obiectele trebuitoare vieţei sale.
Mai târziu, alte metaluri, mai scumpe şi mai trainice în acelaşi timp, servesc de contra-valoare în materie de schimb. Acestea sunt: aurul şi argintul.
Aurul şi argintul nu vor fi înlocuite cu alte metaluri, cu toate că s’a vorbit de paladium şi de iridium. Pe la 1830 s’au făcut încercări în Rusia cu platina, însă s’a renunţat la acest metal, pentru două motive principale: 1. el nu se topeşte cu uşurinţă; 2. cantitate de platină ve
che valorează mult mai puţi decât o cantitate de platină nouă. Iată pentru ce, după toate probabilităţile, aurul şi argintul vor continua a servi şi în viitor de contra-valoare.Din capul locului, pentru a dobândi lucrul ce-ţi erà necesar, trbuià să dai o cantitate oarecare din aceste metaluri. Cu timpul însă şi cu dezvoltarea comerţului şi a civilizaţiei, s’a căutat a se dà fragmentelor de metal o formă determinată, spre a se înlesni tranzacţiile omeneşti; şi pentru a se garantà atât material cât şi greutatea ei, aceste bucăţi de metal s’au învestit cu marca autorităţei publice.
Astfel, s-a născut moneda metalică (pecunia), care, pentru o înlesnire şi mai mare, a fost înlocuită mai tarziu prin hârtie. De acum înainte, metalul, dat în schimbul unei mărfi n’are să se mai aprecieze după greutate, ci după numărul bucăţilor de metal. Contractul nu va mai fi un schimb, după cum erà din capul locului, ci va fi o vânzare sau o cumpărare, după rolul fiecărei părţi. Vânzătorul va fi acela care va înstrăinà marfa, iar cumpărătorul va fi acela care va dà preţul în bani.
„În vremea veche, pănă a nu se aflà moneda între oameni, zice codul lui Andronache Donici (§ 1, capit. XI), se urmà schimbându-se lucruri pentru lucruri, iar după ce s’au aflat moneda, apoi au luat numele lor vânzare şi cumpărătură. Deci, vânzarea şi cumpărătura este una din tocmelele sau contracturile cu îndatoririle acele care urmează după dreptatea neamurilor, precum este şi împrumutarea, schimbătura, năimirea, învoiala şi altele asemenea, adecă: se alcătueşte cu bună primire despre amândouă părţile şi prin bună credinţă”.
Vânzarea nu împiedică însă contractul de schimb a existà şi în viitor. El îşi va aveà fiinţă de câteori părţile vor dispune, un a în favoarea celeilalte, de obiectele ce le convin. Iar dacă valoarea unuia din lucrurile schimbate este mai mare decât valoarea celuilalt, inegalitatea acestor valori va fi compensată în bani printr’o sultă."
Foarte simplu, clar şi logic explică Alexandresco apariţia contractului de vânzare şi de cumpărătură. Această expunere permite cititorului să înţeleagă de ce întotdeauna vor fi unii care au mai mult, pornind de la o motivaţie reală de natură economică: în timp ce de cumpărat trebuie totţi să o facă pentru a-şi satisface necesităţile comune tutor oamenilor, totuşi de vândut vor vinde doar cei care au ce anume să vândă.
RăspundețiȘtergereAceasta situatie inechitabila putea sa fie eliminata din viata omenirii daca s-ar fi pus in aplicare ceea ce au visat oameni precum Carl Marx. Ce-i drept, de la Lenin incoace filosofia lui Marx a fost deja alterata...cine stie, poate o fi un pacat...
RăspundețiȘtergereDa filozofia lui KARL MARX și tovarășului său ENGELS a fost alterată...e un mod eufemistic de a spune că era doar o utopie, o pură ficțiune, care nu a putut da nici pe departe ceva bun omenirii.
RăspundețiȘtergere