În fapt,
Reclamanţii, sunt două persoane fizice, Oliver Orban şi Xavier de Bartillat cetăţeni francezi şi o companie de drept francez, denumită Editions Plon. La momentul faptelor, reclamanţii au fost la conducerea Editions Plon.
În mai 2001, la editura reclamanţilor a apărut o carte, intitulată „Services Spéciaux Algérie 1955-1957”, operă în care autorul, Generalul Aussaresses, un fost membru al serviciilor secrete a descris fapte de tortură şi execuţii de pe timpul războiului din Algeria. Din prima tipărire s-au vândut 25.000 de exemplare, de aceea cartea a fost retipărită de mai multe ori.
Coperta interioară a cărţii îl descrie pe autor ca fiind un „veteran francez liber”, care a fost „comandat de Generalul de Gaulle în cele mai delicate operaţiuni secrete”. De asemenea aici s-a mai scris despre activitatea autorului în Algeria, despre rolul jucat de aceasta în mediul serviciilor secrete.
În iunie 2001, un procuror din Paris i-a somat pe Oliver Orban, Xavier de Bartillat şi pe General Aussaresses să se prezinte în faţa unei instanţe penale din Paris pentru a răspunde la acuzaţia de apărare în public a crimelor de război în cazul domnului Orban, şi instigare în cazul celorlalţi doi. Acuzaţiile s-au referit la conţinutul mai multor pasaje din carte.
Printr-o hotărâre din 25 ianuarie 2002, reclamanţii au fost condamnaţi la o amendă de 15.000 EURO fiecare, Generalul la o amendă de 7.500 EURO, iar toţi trei au fost condamnaţi la plata a 1 EURO fiecare către părţile civile din cauză (Liga Drepturilor Omului, Mişcarea împotriva Rasizmului şi pentru Prietenie între Naţiuni, Acţiunea Creştină pentru Abolirea Torturii). Compania reclamantă de asemenea a fost găsită ca fiind responsabilă civilmente. Hotărârea a fost confirmată la data de 25 aprilie 2003 de către Curtea de Apel Paris. În hotărâre Curtea de Apel a concluzionat că scopul autorului cărţii a fost de a convinge cititorii despre legitimitatea şi inevitabilitatea torturii şi execuţiilor din timpul războiului din Algeria. Curtea de Apel a notat în motivarea hotărârii, a susţinut că autorul cărţii a admis că a fost o sarcină dificilă să acţioneze în afara atribuţiilor şi că nu a avut opţiuni, exprimând totodată şi speranţa că ofiţerii tineri nu o să fie puşi în situaţia de a face ceea ce a făcut el pentru ţara sa în Algeria, însă el nu şi-a renegat trecutul. Curtea de apel menţionează de asemenea, că în scurta prefaţă de către editori, aceştia nu se distanţiază de viziunile autorului, mai mult îl glorifică pe acesta, afirmând despre el că ar fi „o legendă vie” şi că misiunea sa a fost „cea mai dureroasă”.
În decembrie 2004, Curtea de Casaţie a respins apelul reclamanţilor, iar aceştia s-au adresat Curţii europene la data de 2 iunie 2005.
În drept,
Cu privire la presupusa încălcare a art. 10
Reclamanţii au susţinut că prin condamnarea lor li s-a încălcat dreptul la liberă exprimare, garantat de art. 10 din Convenţie.
Curtea a considerat că faptul condamnării reprezintă o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la liberă exprimare. În opinia Curţii ingerinţa urmărea realizarea unui scop legitim, anume prevenirea dezordinii sociale şi a criminalităţii. Curtea menţionează aici că ea nu este chemată să decidă asupra elementelor constitutive ale infracţiunii de apărare în public a crimelor de război, rolul ei se reduce de a analiza dacă ingerinţa în dreptul reclamanţilor a fost necesară într-o societate democratică.
În analizarea criteriului necesităţii, autorităţile statului au o marjă de apreciere limitată, care este circumscrisă de interesul unei societăţi democratice de a permite presei să împărtăşească informaţii şi idei cu privire la toate subiectele de interes public şi de obligaţia statului de a garanta dreptul publicului de a primi asemenea informaţii. Aceste principii se aplică şi publicării cărţilor în măsura în care privesc un subiect de interes general.
Curtea consideră că aprecierea Curţii de Apel în sensul că scopul autorului cărţii a fost de a convinge cititorii despre legitimitatea şi inevitabilitatea actelor de tortură şi executărilor întreprinse pe timpul războiului din Algeria nu a fost decisivă pentru analizarea faptelor pentru scopurile art. 10. Hotărârea în cauză a considerat cartea ca o relatare de către un membru al serviciilor secrete care a servit în Algeria, care a fost o figură centrală a evenimentelor de atunci şi care a fost în mod direct implicat în acte de tortură în exercitarea atribuţiilor sale de ofiţer. Publicarea unor asemenea relatări indubitabil au format parte dintr-o dezbatere cu privire la un subiect important pentru memoria colectivă. Autorul, care a ajuns general, a susţinut în mod clar una dintre teoriile prezente în aceste dezbatere, susţinând astfel, că asemenea practici nu numai că au existat ci au avut şi binecuvântarea autorităţilor franceze. În opinia Curţii europene, faptul că autorul nu a luat o atitudine critică faţă de aceste practici oribile, mai mult el a susţinut că aceştia erau în concordanţă cu misiunea încredinţată lui, a format o parte integrală a relatării lui. Astfel, nu a existat nici o justificare din partea Curţii de Apel să critice reclamanţii, în calitatea lor de editori, pentru faptul că nu s-au distanţat de opiniile autorului cărţii.
În opinia Curţii, datorită perioadei mare de timp care a trecut de la momentul faptelor descrise în carte, aceste fapte nu pot fi judecate cu aceeaşi severitate cu care puteau fi judecaţi acum 20 de ani. Curtea menţionează în context, că libertatea de exprimare în sensul art. 10 este aplicabilă nu numai informaţiilor şi ideilor percepute drept inofensive ci şi celor care şochează şi deranjează. În consecinţă, pedepsirea unui editor pentru că a asistat diseminarea unei mărturii relatate de o terţă persoană cu privire la evenimente care fac parte din istoria unui stat, ar contribui într-un mod serios la periclitarea discuţiei de interes public. În final, Curtea menţionează că natura şi severitatea pedepselor impuse trebuie luate în considerare la analiza criteriului proporţionalităţii. Astfel, amenda impusă reclamanţilor a fost de două ori mai consistentă decât ceea impusă autorului cărţii. În consecinţă, Curtea consideră că argumentele instanţelor franceze nu erau suficiente să justifice că penalizarea reclamanţilor era o măsură necesară într-o societate democratică. Din aceste motive, Curtea consideră că art. 10 a fost încălcat în cauză.
În aplicarea art. 41, Curtea acordă reclamanţilor 33.041 EURO pentru daune materiale şi 5.000 EURO pentru costuri şi cheltuieli. Curtea consideră că constatarea încălcării art. 10 reprezintă în sine o satisfacţie justă şi suficientă pentru daunele morale suferite.
Comentarii
Trimiteți un comentariu