Abrogare vs. dezincriminare

Abrogarea presupune o ieşire din vigoare a unei dispoziţii legale. Suntem în prezenţa unei abrogări exprese atunci când legea nouă prevede în mod explicit că o dispoziţie din legea veche (sau legea în întregul ei) se abrogă. Abrogarea va fi tacită în cazul în care se realizează prin înlocuirea unei dispoziţii legale cu o alta care reglementează aceeaşi materie, în acelaşi cadru şi cu aceeaşi substanţă ca şi legea veche.
Prin legea 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, legiuitorul a instituit reguli particulare în materia abrogării. Astfel: în cazul unor abrogări parţiale intervenite succesiv, ultima abrogare se va referi la întregul act normativ, nu numai la textele rămase în vigoare (art. 60 alin. 2). Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament (art. 60 alin. 3).
Dezincriminarea reprezintă o suprimare a prevederii în legea penală a unei fapte ca infracţiune şi sancţiunea ce se aplică în cazul săvârşirii ei. Este expresia principiului legalităţii incriminării în dreptul penal, nullum crimen, nulla poena sine lege.

Simpla abrogare a textului care incrimina o faptă nu înseamnă că fapta a fost dezincriminată. Pentru a decide că ne aflăm în prezenţa unei dezincriminări trebuie să constatăm că fapta nu-şi mai găseşte corespondent în legea nouă sau că nu mai este incriminată printr-o altă dispoziţie legală în vigoare.
Dezincriminarea se realizează de regulă prin abrogarea expresă a textului de incriminare, dar nu se poate pune semnul egalităţii între abrogarea expresă a unei norme de incriminare şi dezincriminarea unei fapte. Astfel, nu întotdeauna abrogarea unei norme de incriminare înseamnă dezincriminarea faptei. Pentru a stabili dacă o faptă fost într-adevăr dezincriminată trebuie constatat că aceasta nu are sub nicio formă corespondent în legea nouă. Aplicând acest principiu atunci când norma abrogată este o normă specială, fapta rămâne de regulă incriminată de norma generală.
Într-un recurs în interesul legii (ÎCCJ, Decizia Nr. 8 din 21 ianuarie 2008, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 866 din 22/12/2008) instanţa supremă a constatat că prin art. 16 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale au fost abrogate expres atât Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cât şi art. 280 din Legea nr. 53/2001 - Codul muncii. Or, această abrogare nu este identică cu dezincriminarea cel puţin nu în totalitate întrucât unele fapte în discuţie au fost menţinute ca infracţiuni. Prin urmare, în materia enunţată există o continuitate a incriminării, fiind efectuată doar o schimbare a sediului acesteia.
În mod similar a reţinut şi Curtea Constituţională în cadrul unei decizii (CCR, Decizia nr. 303 din 8 noiembrie 2001, publicată în M.Of. nr. 809/17 dec. 2001) referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II alin.1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89/2001 (Publicată în M.Of. nr. 338/26 iun. 2001) , pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni privind viaţa sexuală. Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, şi, prin urmare, nu exista riscul de a se profita nejustificat de abrogarea art. 200 din Codul penal, abrogare care nu reprezintă şi o dezincriminare a faptelor prevăzute în alin. 2-4, care constituie infracţiuni, având o altă denumire, şi sancţionate chiar mai sever. Astfel, Curtea observa că, deşi prin dispoziţia pct. 3 al art. I din ordonanţă art. 200 este abrogat, prin pct. 1 şi 2 ale aceluiaşi articol faptele prevăzute la alin. 2-4 ale art. 200 din Codul penal au fost incriminate ca variante ale infracţiunii de viol sau ale infracţiunii de act sexual cu un minor, fiind mai aspru pedepsite. Ordonanţa a dezincriminat doar faptele prevăzute la art. 200 alin. 1 şi 5, cu privire la care sunt incidente dispoziţiile art. 12 alin. 1 din Codul penal.
Nu suntem în prezenta unei dezincriminări atunci când se modifica condiţiile de tragere la răspundere, când se modifică modalitatea de săvârşire a unei infracţiuni, se modifică limitele de pedeapsă ori circumstanţele de agravare. Mai mult, dezincriminarea se poate realiza şi prin altă modalitate decât abrogarea explicită a normei referitoare la o anumită infracţiune. De exemplu, cu toate că art. 326 Cod penal - cerşetoria – nu a fost niciodată abrogat fapta trebuie considerată ca fiind dezincriminată odată cu modificarea Legii nr. 61/1991 (Republicată în M.Of. nr. 387/18 aug. 2000) prin dispoziţiile Legii nr. 132/1996 privind modificarea şi completarea Legii nr.61/1991 pentru sanctionarea faptelor de incalcare a unor norme de convietuire sociala, a ordinii şi linistii publice, publicată în M.Of. nr. 271/31 oct. 1996. În concret prin Legea nr. 132 fapta incriminată şi de Codul penal a fost trecută în sfera ilicitului contravenţional, operând astfel o dezincriminare în ceea ce priveşte infracţiunea de cerşetorie.
Delimitarea sferei de incidenţă a legii de dezincriminare depinde în mod necesar de criteriul pe baza căruia se apreciază că o faptă prevăzută de legea veche nu mai este prevăzută de legea nouă. în acest sens, te doctrină au fost formulate două soluţii:
1) aprecierea in concreto potrivit căreia suntem în prezenţa legii de dezincrimi¬nare nu doar atunci când legea nouă suprimă o incriminare, ci şi in ipoteza în care, prin prevederile noii legi, se restrânge sfera de incidenţă a unui anumit text, astfel încât fapta concretă comisă de inculpat nu mai întruneşte condiţiile impuse de acesta.
2) aprecierea in abstracto va exista o dezincriminare doar atunci când fapta prevăzută de legea veche nu se mai regăseşte sub nici o formă în legea nouă.
Doctrina s-a pronunţat în sensul abordării aprecierii in concreto datorită sferei mai largi de cuprindere (vezi F. Streteanu, Tratat de drept penal – Partea Generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008, p. 267).
În concluzie, în urma dezincriminării fapta poate ieşi complet din sfera ilicitului juridic sau poate atrage sancţiuni de altă natură, cel mai adesea contravenţională. Dezincriminarea presupune uneori o procedură de abrogare, dar cu toate acestea nu există o echivalenţă între cele două, ipoteză susţinută prin prisma aprecierii in concreto a sferei de incidenţă a legii de dezincriminare.

(Eudoxiu)