1 iulie 2008

Cauza Dumitru Popescu împotriva României


Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie; Dreptul la un proces echitabil

I. Circumstanţele cauzei
A. La data de 23 aprilie 1998, d-l Dumitru Popescu, cetăţean român cu domiciliul în Bucureşti, a fost reţinut, anchetat şi ulterior arestat preventiv de către autorităţile române, fiind suspectat pentru săvârşirea infracţiunilor de contrabandă şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, fapte prevăzute şi sancţionate de legea penală română. Procurorul care a dispus arestarea a reţinut că faptele pentru care acesta era suspectat prezentau un pericol social deosebit iar lăsarea în libertate a reclamantului prezintă pericol pentru ordinea publică.
Parchetul a susţinut, prezentând diverse probe, inclusiv o listă cu convorbirile telefonice dintre mai mulţi inculpaţi în cauză, că aceştia au plănuit şi organizat transportul aerian şi distribuirea ilegală de marfă de contrabandă (ţigări) pe teritoriul României. Actul de acuzare şi trimitere în judecată a inculpaţilor nu s-a întemeiat pe eventuale ascultări operate la posturile telefonice ale reclamantului.
La data de 28 iulie 1998, Curtea Militară de Apel a dispus punerea în libertate a reclamantului, având în vedere că motivele, luate împreună, care au justificat anterior luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă, iar acesta a fost pus în libertate.
Pe parcursul desfăşurării procesului penal, s-a pus problema evaluării juridice a mandatului nr. 00169 din 6 martie 1998 emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, în temeiul căruia fuseseră interceptate convorbirile telefonice ale reclamantului, chiar dacă acest mandat nu conţinea niciun element care să indice faptul că fusese eliberat pe numele reclamantului. De asemenea, s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 911-5 din Codul de procedură penală, care reglementează modul şi condiţiile de interceptare a convorbirilor telefonice şi utilizarea acestora ca mijloc de probă în procesul penal. Instanţa de judecată a declarat inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate invocată de avocatul reclamantului, deoarece acestea nu ar fi fost decisive pentru soluţionarea cauzei.
La data de 18 februarie 1999, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsa de 12 ani închisoare pentru comiterea infracţiunilor de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni şi contrabanda. De asemenea, tribunalul a interzis reclamantului, pe o durata de 5 ani, exerciţiul dreptului de a alege sau de a fi ales, dreptul de a ocupa o funcţie investită cu autoritatea statului şi cel de a exercita profesia care i-a permis să comită infracţiunea aflată la originea condamnării sale. Hotărârea de condamnare pronunţată de instanţă, se sprijină pe aprecierea realităţii, în special referitor la fapte şi vinovăţia inculpaţilor, dovedite prin următoarele mijloace de probă: declaraţiile inculpaţilor si ale martorilor audiaţi de parchet şi de instanţa, pe procesele-verbale de confruntare, de reconstituire si de percheziţie, precum si pe lista convorbirilor telefonice dintre coinculpaţi si a transcrierilor acelor convorbiri care au fost interceptate de serviciile speciale. O serie de aspecte de nelegalitate invocate de către reclamant, îndeosebi cu privire la probe şi administrarea acestora, au fost motivate în cuprinsul hotărârii de către instanţă fie pe motiv că nu exista o reglementare care să interzică explicit o anumită posibilitate conferită autorităţilor de a interveni în sfera drepturilor civile ale persoanelor, însă existau principii generale care prin interpretare confereau o asemenea posibilitate, fie existau raţiuni de ordine publică şi siguranţă naţională îndestulătoare pentru a justifica o anume interpretare restrictivă a unor texte de lege, fie aspectele invocate erau doar circumstanţiale în raport cu probaţiunea privită în ansamblul ei.
B. În apel, reclamantul a invocat o serie de aspecte de nelegalitate precum şi excepţia de neconstituţionalitate invocată în primă instanţă. Pentru început, s-a pronunţat Curtea Constituţională asupra excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că art. 911-5 din CPP cuprindea suficiente garantii pentru a evita arbitrarul autorităţilor, din moment ce reglementa în detaliu procedura de autorizare a interceptărilor comunicărilor, de transcriere si certificare a înregistrărilor astfel obţinute. În plus, a subliniat că era atributul instanţei, în faţa căreia organele de urmărire penală înţelegeau să se prevaleze de rezultatul ascultărilor telefonice, să analizeze legalitatea autorizaţiei procurorului, şi că simplul fapt că organul de urmărire penală ar fi putut încălca, într-o cauză dată, garanţiile prevăzute de lege reprezenta o problemă de aplicare a legii, ce nu ţinea de competenţa sa. Pe de altă parte, Curtea Constituţională a constatat ca absenţa notificării interceptărilor telefonice către persoana vizata nu ar putea fi considerată ca fiind incompatibilă cu dispoziţiile art. 8 din Convenţia europeană, deoarece astfel se asigura eficacitatea ascultărilor telefonice. Ca urmare, Curtea Constituţională a respins la 3 februarie 2000 excepţia invocată.
La data de 8 iunie 2000 Curtea Militară de Apel a admis în parte apelul reclamantului, în ceea ce priveşte individualizarea pedepselor, reducând pedeapsa aplicată acestuia, la 8 ani şi interzicerea unor drepturi. În decizia pronunţată de Curtea Militară de Apel s-a reţinut cu privire la criticile de nelegalitate invocate de reclamant: „Nelegalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice adusă în discuţie în apărarea inculpatului a fost rezolvată de Curtea Constituţională; nu este relevant nici faptul ca nu s-a făcut integral transcrierea convorbirilor telefonice, atât timp cât din ceea ce s-a depus la dosar ca mijloc de probă, coroborat cu audierea casetelor, se dovedesc faptele pentru care inculpaţii au fost condamnaţi; interceptările convorbirilor telefonice nu sunt ilegale, deoarece exista un mandat al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, în acest sens, pe numele inculpatului, care, de altfel, nu a contestat existenţa şi conţinutul convorbirilor telefonice.”
C. În recurs, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat prin decizie definitivă la data de 26 februarie 2001, respingând recursul reclamantului, dar admiţând recursul Parchetului şi majorând pedeapsa aplicată reclamantului. A apreciat că reclamantul a avut o contribuţie decisivă la săvârşirea infracţiunilor în participaţie, iar aspectele de nelegalitate privind probaţiunea, invocate de reclamant, sunt nefondate.

II. În drept
Articolele 11 şi 20 din Constituţia României
Articolele 2, 8, 10 şi 45 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Roman de Informaţii
Articolele 3, 8, 10, 13 şi 16 din Legea nr. 51/1991 din 29 iulie 1991 privind siguranţa naţională a României
Articolele 63 şi 278 din Codul de procedură penală în vigoare la data săvârşirii faptelor; articolul 911-5 din CPP, în contextul modificărilor survenite în timp

III. A. Cu privire la obiectul cauzei, Curtea a constatat faptul că plângerea reclamantului se referă, pe de o parte, la încălcarea prevederilor legale din dreptul naţional în materia interceptărilor telefonice, în absenţa unei autorizaţii eliberate de procuror pe numele său, iar pe de altă parte vizează inexistenţa unei baze legale cuprinzătoare în dreptul român, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, în absenţa unei legi care să ofere suficiente garanţii împotriva arbitrarului.
Aspectele legate de convorbirile telefonice, a apreciat Curtea, se circumscriu sferei noţiunilor de „viaţă privată” şi „corespondenţă”, în sensul art. 8 (1) din Convenţia europeană, iar activităţile desfăşurate de către autorităţi în speţă reprezintă „ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de articolul 8. Ca urmare, Curtea a procedat la verificarea îndeplinirii condiţiilor „ingerinţei” pentru ca aceasta să fie compatibilă cu textul Convenţiei. O primă condiţie este aceea ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, ceea ce presupune atât respectarea dreptului intern, cât şi la calitatea legii, care trebuie sa fie compatibilă cu principiul preeminentei dreptului. În acest context, Curtea a realizat o interpretare extensivă a Legii 51/1991, deoarece activitatea de contrabandă cu ţigări de care era acuzat reclamantul nu era enumerată printre acţiunile care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale; totuşi, datorită locaţiei (aeroportul militar Otopeni) în concret aceste acţiuni ar fi putut pune în pericol capacitatea de apărare a ţării.
În al doilea rând, Curtea a observat o incoerenţă a autorităţilor statului cu privire la autorizarea certă a ascultării convorbirilor reclamantului, rezultând uneori fie că mandatul de autorizare era general fie că era dat în alt context.
În al treilea rând, Curtea a analizat dacă legea însăşi - în redactarea de la data faptelor - era susceptibilă să-l protejeze pe reclamant împotriva arbitrarului autorităţilor, prevăzând garanţii suficiente şi adecvate într-un domeniu atât de sensibil cum este dreptul la respectarea vieţii private. Această analiză o considera Curtea ca fiind cea decisivă pentru lămurirea cauzei. În abordarea pe care o realizează Curtea porneşte de la raţionamentele desprinse în cauza Klass impotriva Germaniei:
"În măsura în care ingerinţa în dreptul la respectarea vieţii private a reclamantului vizează apărarea siguranţei naţionale, Curtea a admis că existenţa unor dispoziţii legale atribuind competenţe de supraveghere secretă a corespondenţei şi a telecomunicaţiilor, putea, într-o situaţie exceptională, să se dovedească necesară într-o societate democratică şi că legiuitorul naţional se bucură de o anumită putere discreţionară, care nu era însă nelimitată."
În cauza citată (Klass) s-a constatat că articolul 8 nu a fost încălcat deoarece legea germană privind siguranţa naţională conţinea suficiente garanţii şi adecvate pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autorităţilor.
Cu privire la cauza Dumitru, Legea română nr. 51/1991 (art. 13) nu conţinea garanţii adecvate şi suficiente deoarece :
a) autorităţile competente (procurorii) să autorizeze ingerinţa nu erau independente; practic procurorii trebuiau la cererea serviciilor speciale de informaţii să autorizeze şi, ulterior, să prelungească la nesfârşit durata interceptărilor (această trăsătură exista la data petrecerii faptelor, dar în prezent statutul procurorilor îndeplineşte criteriile de independenţă faţă de puterea executivă – n.a.).
b) lipsa accesului la o justiţie independentă şi imparţială în cazul contestării legalităţii autorizaţiei de interceptare emisă de procuror, singura cale de recurs la data faptelor fiind contestaţia în faţa procurorului ierarhic superior (practic, recursul se desfăşura în cadrul aceluiaşi sistem, fiind lipsit astfel de garanţia imparţialităţii). Astfel, nu exista nici un control a priori (anterior trimiterii în judecată prin actul procurorului) sau a posteriori (după trimiterea în judecată) cu privire la temeinicia interceptării convorbirilor unei persoane din partea unei autorităţi judiciare independente; nu exista nici o obligaţie legală din partea protagoniştilor competenţi ai autorizării de interceptare de a arăta unei instanţe independente motivele şi proba acestora care au condus la solicitarea, respectiv, emiterea autorizării de interceptare (referitor la neconstituţionalitatea art. 911-5). În plus, absenţa oricărei notificări a persoanei interceptate cu privire la măsura luată, practic, determina a priori imposibilitatea formulării oricărei obiecţiuni cu privire la temeinicia interceptării.
c) lipsa garanţiilor suficiente pentru a se asigura în mod firesc legalitatea activităţii autorităţilor executive. Astfel, legea română nu obliga procurorul să precizeze în autorizaţie numerele de telefon puse sub ascultare, nici nu prevedea garanţii pentru a păstra caracterul intact şi complet al înregistrărilor, acestea fiind necesare pentru a administra probele în mod echitabil în instanţă şi, la modul general, pentru asigurarea dreptului la apărare a persoanei puse sub ascultare, potrivit principiului contradictorialităţii. În orice caz, cel puţin judecătorul ar trebui să aibă acces la interceptări integrale dacă va considera că este necesar pentru stabilirea adevărului. Ori, legea română nu oferea asemenea garanţii. În acelaşi context, chiar dacă este o chestiune distinctă, legea română nu conţinea prevederi referitoare la distrugerea informaţiilor obţinute prin intermediul ascultărilor telefonice, în condiţiile în care circumstanţele evoluţiei cauzei nu mai necesitau utilizarea lor în probaţiune. O asemenea carenţă, dă naştere unui risc perpetuu la ingerinţa autorităţilor asupra vieţii private a unei persoane.
În acelaşi context, de asemenea fiind o problemă distinctă, apare chestiunea lipsei de independenţă a autorităţii care ar fi putut certifica realitatea şi fiabilitatea înregistrărilor, deoarece această chestiune aduce atingere principiului contradictorialităţii şi a celui privind egalitatea de arme. Astfel, singura autoritate care ar fi putut certifica realitatea şi fiabilitatea înregistrărilor era Serviciul Român de Informaţii, astfel că se punea problema imparţialităţii unei asemenea certificări, ceea ce semnifică absenţa garanţiilor adecvate. În plus, această situaţie descurajează persoanele care ar fi dorit să facă contestaţie, aspect care nu este de neglijat atunci când avem în vedere stabilirea unor garanţii adecvate.
Interesant este că s-a examinat de către Curte şi prevederile în vigoare împreună cu aplicarea legii, după modificările aduse în materie în anul 2003 şi 2006 Codului de procedură penală. Curtea a constatat că şi în prezent există o practică întemeiată pe articolul 13, criticat, din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională.
În final, Curtea a constatat lipsa de calitate de legii, ceea ce anihilează condiţia „prevăzută de lege”, având loc încălcarea articolului 8 din Convenţia europeană.
B. Cu privire la încălcarea articolului 6 din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil, reclamantul a susţinut, în principal, că există o legătură de cauzalitate între încălcarea articolului 8 şi cea a articolului 6 din Convenţie. Curtea europeană, nu a admis această susţinere, îndeosebi datorită faptului că reclamantul nu a negat vreodată realitatea faptelor dovedite prin înregistrări şi pentru că înregistrările nu au fost singurul mijloc de probă utilizat în cauză, iar legea română nu acorda vreo întâietate vreunui mijloc de probă. Ceea ce este util de reţinut din analiza Curţii constă în aceea că în cadrul acestui articol al Convenţiei, Curtea nu are obligaţia să analizeze erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă. Ca urmare, chiar dacă ar fi concluzia Curţii în contradicţie cu aceea a unei instanţe naţionale, fie ea de jurisdicţie constituţională, acest aspect nu învederează încălcarea articolului 6 din Convenţie.
IV. Curtea europeană, apreciind asupra reparaţiei, a considerat că prin constatarea încălcării articolului 8 s-a oferit o satisfacţie suficientă a prejudiciului moral suportat de reclamant datorită încălcării acestui drept. Interesant, în plus, a apreciat că această concluzie nu scuteşte statul român să stabilească măsuri generale sau individuale în scopul de a pune capăt încălcării constatate de Curte.

Un comentariu:

  1. Sotul meu a obtinut doua condamnari in contra Romaniei la CEDO, dar statul roman si autoritatile acestuia au declansat o teroare de nedescris asupra acestuia de la obtinerea acestor condamnari. Conducerea penitenciarului este implicata direct in aplicarea de rele tratamente si inumane, comandantul actual si-a facut un obicei din a-i aplica lui Dumitru Popescu un tratament de dezumanizare si umilinta permanent. Avocatii din Romania pe care i-am avut ne-au dezamagit prin faptul ca au acceptat orice numai sa piarda procesul nostru cu statul roman. Nici un ONG nu a fost capabil sa ii faca o vizita in penitenciar la cererile repetate ale sotului meu. O tara lipsita de barbati, barbatie si onoare. Vai de viitorul ei si de voi cei ce sperati in vreo schimbare! Presedintelui Romaniei i-a trimis n memorii cu privire la abuzurile care se fac asupra lui dupa condamnarile de la CEDO. Dupa ele au urmat masuri si mai terorizante!

    RăspundețiȘtergere