6 iulie 2008

Hotărârea CEDO din 1 iulie 2008 pronunţată în cauza Calmanovici împotriva României


Dreptul la libertate şi siguranţă; dreptul la un proces echitabil; dreptul la viaţă privată şi de familie; dreptul de vot
În octombrie 2002, reclamantul Viorel Calmanovici, cetăţean român, a sesizat Curtea europeană cu privire la încălcarea articolului 5(1) şi (3), 6, 8 din Convenţie şi art. 3 din Protocolul 1, considerând ilegală reţinerea şi arestarea sa, inechitatea procedurii penale desfăşurate împotriva sa şi încălcarea dreptului la viaţă privată şi familială, precum şi drepturilor electorale.

I. Scurt istoric al cauzei
A. Urmare a unui denunţ efectuat de C.J., cetăţean chinez, privind încercarea de luare de mită, procurorul a autorizat interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice şi supravegherea reclamantului şi a unui complice de către serviciile speciale, pentru o perioadă de 30 de zile cu posibilitatea prelungirii acesteia, conform art. 911 - 914 din Cpp. Perioada de referinţă este luna iulie 2002, când reclamantul avea calitatea de ofiţer de poliţie. În aceeaşi lună complicele R.P. este anchetat şi arestat, moment la care procurorul dispune începerea urmăririi penale şi împotriva reclamantului; acestea se petrec după ce s-a dispus autorizarea interceptărilor.
B. La 2 august 2002, procurorul a pus în mişcare acţiunea penală împotriva reclamantului şi a dispus arestarea preventivă a acestuia până la 31 august 2002, fiind acuzat de săvârşirea faptelor de corupţie pasivă şi sustragere de documente. Recursul împotriva arestării a fost în cele din urmă respins de instanţele militare. De asemenea, reclamantul a invocat în apărarea sa o serie de excepţii cu scopul de a fi pus în libertate, inclusiv excepţia de necompetenţă a instanţei militare în condiţiile noii legislaţii care asimila poliţistul categoriei funcţionarilor publici. Acestea au fost respinse şi mandatul de arestare prelungit, pe motiv că punerea în libertate a inculpaţilor prezenta un pericol la adresa ordinii publice. Curtea Supremă a statuat definitiv asupra excepţiei şi a admis-o, arătând că potrivit noului cadru normativ competenţa de judecare revine instanţelor de drept comun, iar nu instanţelor militare, dar a prelungit mandatul de arestare pe baza motivelor deja amintite. Instanţa de drept comun a constatat că menţinerea în stare de arest provizoriu a reclamantului este ilegală începând cu octombrie 2002, perioada sesizării instanţei militare, deoarece detenţia stabilită de o jurisdicţie necompetentă este ilegală şi, deci, s-ar fi încălcat articolul 5(1) din Convenţia europeană. Curtea Supremă a casat hotărârea pronunţată de instanţa de drept comun şi a menţinut reclamantul în arest până la data de 18 martie 2003.
C. Pe fond, prin rechizitoriul din septembrie 2002 procurorul de la Parchetul Naţional Anticorupţie (PNA) a trimis în judecată pe reclamant şi pe R.P. pentru săvârşirea faptelor de corupţie pasivă şi sustragere de documente. În apărare, reclamantul a cerut să se anuleze actele de urmărire penală şi rechizitoriul, deoarece interceptarea telefonică a sa şi familiei sale şi înregistrările audio sunt ilegale. Tribunalul Bucureşti l-a condamnat la 5 ani închisoare pentru faptele de care era acuzat, însă Curtea de Apel, căreia i se declinase în final cauza pentru a se pronunţa în primă instanţă, prin hotărârea din 18 martie 2003 l-a găsit nevinovat, considerând că principalele probe aduse de acuzare evocau contradicţii astfel că se va aplica principiul in dubio pro reo. În principal, Curtea de Apel ţinea cont de faptul că pretinsul denunţător, cetăţean chinez, nu recunoştea că ar fi făcut vreun denunţ. Fără a mai audia părţile, în recursul formulat de Parchet, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, prin hotărârea din 18 iunie 2004, a condamnat pe reclamant la 3 ani şi 6 luni de închisoare, plus pedepse complementare şi accesorii conform cu articolele 64 a) - c) şi 71 din Codul penal, fără însă a se pronunţa asupra ilegalităţii ascultărilor telefonice. De asemenea, complicele R.P. a fost condamnat la 2 ani de închisoare.
D. De asemenea, fiind în închisoarea Jilava, reclamantul s-a plâns de faptul că nu şi-a putut exercita drepturile sale electorale cu prilejul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din anul 2004. La data de 27 septembrie 2005 reclamantul a fost pus în libertate condiţionată, prin hotărâre judecătorească de punere în libertate de la data de 26 septembrie 2005, adică după aproape 16 ore de la data ordonată de instanţă.


II. În drept, au fost luate în discuţie următoarele prevederi:
Articolele 136, 137, 148, 146, 143, 151, 155, 43(6), 197 (2) şi (3), 382 (3), 3856 (3), 3859, 913, 914, 4081 din Codul de procedură penală
Articolele 64, 71 din Codul penal
Prevederile legii nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, referitoare la suspendarea din funcţie
Regulamentul de ordine interioară a Penitenciarului şi Protocolul dintre ministerul justiţiei şi ministerul internelor, privind operaţiunile ce se desfăşoară pentru punerea în libertate a unei persoane.

III. A. Cu privire la încălcarea articolului 5(1) din Convenţia europeană
1. Încălcarea acestui articol s-a pus sub două aspecte: deţinerea sa în stare privativă de libertate de la 2 august 2002 la 19 noiembrie 2002 şi menţinerea sa în stare privativă de libertate după această dată.
Curtea a apreciat că admisibilitatea cererii legată de deţinerea reclamantului în stare privativă de libertate de la 2 august 2002 la 19 noiembrie 2002 trebuie examinată sub mai multe aspecte, din care unele au fost indicate corect de către reclamant, fiind considerate suficiente pentru a fi declarată admisibilă cererea.
Analizând situaţia detenţiei reclamantului în perioada 2 la 31 august 2002, Curtea a reamintit că termenii „legal” şi „potrivit căilor legale” care apar în articolul 5(1) din Convenţie au în vedere legislaţia naţională şi stabilesc obligaţia de a se respecta atât normele de fond cât şi normele procedurale.
Ca urmare, orice decizie luată de către jurisdicţiile interne în sfera de aplicare a articolului 5 trebuie să fie conformă cu exigenţele procedurale şi de fond stabilite de o lege preexistentă. În cauză, Curtea îşi pune întrebarea dacă punerea în stare de detenţie provizorie a reclamantului prin ordonanţă emisă de procuror la 2 august 2002 în temeiul articolului 148(h) din Cpp a fost efectuată potrivit căilor legale.
Curtea a luat notă de faptul că ordonanţa emisă de către procuror la 2 august 2002, de arestare a reclamantului, şi care cuprinde articolul 148(h) din Cpp, nu menţionează în nici un fel cum anume acesta ar avea posibilitatea de a împiedica ancheta desfăşurată, astfel că arestarea sa ar fi mai degrabă dispusă în temeiul art. 148 lit. d din C.p.p. Cu toate acestea, procurorul care dispusese măsura a motivase că aceasta ar fi cauza pentru care a luat-o, însă a indicat un temei legal greşit (lit. h în loc de lit. d).
De aceea, nerespectarea de către procuror a căilor legale cu privire la punerea în stare de arest preventiv a reclamantului pentru perioada cuprinsă între 2 şi 31 august echivalează cu încălcarea articolului 5(1)(c) din Convenţie.
Analizând situaţia reclamantului în perioada de detenţie 21 septembrie la 19 noiembrie 2002, Curtea observă că pentru perioada de referinţă problema care se pune este de a şti dacă hotărârile judecătoreşti pronunţate la 19 septembrie, 7 octombrie şi 11 noiembrie 2002 de către Tribunalul militar Bucureşti constituie o bază legală pentru privarea de libertate a reclamantului, ţinând cont de excepţia de necompetenţă ridicată de către acesta. În acest context, Curtea reaminteşte că, pentru a determina dacă articolul 5(1) al Convenţiei a fost respectat, este oportun să se facă o distincţie între titlul de detenţie în mod vădit nevalabil – spre exemplu acela care este emis de către un tribunal în afara competenţei sale – şi titlurile de detenţie care sunt prima facie valide şi eficace până la momentul la care ele sunt anulate de către o altă jurisdicţie internă.
Astfel, ţinând cont că tribunalul militar nu era competent precum şi că nu a existat nici o altă decizie judiciară care să reprezinte baza legală a detenţiei în discuţie, Curtea a apreciat că deţinerea reclamantului între 21 septembrie şi 19 noiembrie a încălcat exigenţele articolului 5(1) din Convenţie.
2. Cu privire la deţinerea reclamantului timp de 16 ore la data de 27 septembrie 2005, Curtea a considerat admisibilă cererea reclamantului de a se judeca în ce măsură această deţinere nu a adus atingere garanţiilor prevăzute de articolul 5(1) din Convenţie.
Analizând pe fond, Curtea a constatat că la data de 20 septembrie 2005 instanţa naţională competentă a dispus punerea în libertate a reclamantului, iar la data de 26 septembrie 2005 hotărârea instanţei a rămas definitivă şi executorie, astfel că reclamantul trebuia pus în libertate la această dată. Invocând motive de ordin administrativ, autorităţile l-au pus în libertate pe reclamant abia la 27 septembrie, la orele 16,30. Curtea a apreciat că incumbă pentru autorităţi obligaţia de a face dovada unei diligenţe deosebite astfel încât să reducă la minimum timpul necesar pentru punerea în libertate a reclamantului cu atât mai mult cu cât acesta petrecuse deja o noapte în plus în închisoare.
În cauză, Curtea a apreciat că durata detenţiei reclamantului la data de 27 septembrie nu corespunde cu o întârziere minimă inevitabilă pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care se ordona eliberarea sa. Detenţia în cauză, nici nu este justificată pe temeiul vreunuia dintre alineatele care stabilesc situaţii de excepţie, din articolul 5 al Convenţiei. Ca urmare, a existat o încălcare a articolului 5(1) din Convenţie.

B. Cu privire la încălcarea articolului 5(3) din Convenţie
Reclamantul s-a plâns că nu a beneficiat cu adevărat de dreptul la un magistrat abilitat cu funcţii judiciare după arestarea sa la data de 2 august 2002 precum şi că jurisdicţiile interne nu au motivat necesitatea menţinerii sale în detenţie provizorie, referindu-se în special la perioada desfăşurată până la 19 noiembrie 2002.
Constatând că cererea nu este nefondată, Curtea a găsit-o admisibilă şi a reamintit că obiectul articolului 5(3), care formează un tot împreună cu paragraful 1(c) a aceluiaşi articol, constă în a oferi indivizilor privaţi de libertatea lor o garanţie specială: o procedură judiciară care urmăreşte să asigure că nimeni nu este privat de libertatea sa. Curtea a apreciat că în cauză nu existau fapte concrete care să dovedească riscul în cazul punerii în libertate a reclamantului şi fără să fie avute în vedere măsuri alternative care să fie alese în principal în funcţie de gravitatea faptelor comise şi neexaminarea situaţiei reclamantului în mod individual, autorităţile nu au furnizat motive pertinente şi suficiente pentru a justifica necesitatea menţinerii în detenţie provizorie pe perioada de referinţă. În aceste circumstanţe, nu este necesar să mai fie cercetat dacă autorităţile naţionale competente au dat dovadă de o diligenţă specială pentru derularea procedurii. Ca urmare, a fost încălcat articolul 5(3) al Convenţiei.

C. Cu privire la încălcarea articolelor 6(1) şi (3) din Convenţie.
Reclamantul s-a plâns de lipsa de echitate a procedurii penale desfăşurată înaintea Curţii de Casaţie, pe motiv că, fără să fie ascultaţi sau interogaţi martorii, acesta a fost condamnat la 18 iunie 2004 pe baza probelor deja administrate de Curtea de Apel Bucureşti, dar care erau insuficiente şi contradictorii, prin care hotărându-se în primă instanţă eliberarea sa şi, mai ales, pe baza denunţării efectuate de C.J. fără a fi asistat de un interpret.
Curtea a găsit admisibilă cererea, deoarece nu părea a fi în mod vădit nefondată.
Curtea aminteşte că deja are jurisprudenţă (spre ex. Ekbatani î. Suediei, Constantinescu î. României, Mircea î. României) din care rezultă că judecarea unei persoane pentru prima oară în ultimă instanţă de către o jurisdicţie care, fără a audia, trebuie să aprecieze asupra faptelor şi dreptului aplicabil şi să cerceteze dacă persoana este vinovată sau nevinovată pentru săvârşirea unei fapte penale, încalcă echitatea procedurală garantată de articolul 6(1) din Convenţie. Curtea a apreciat că în cauză situaţia este similară celor din cauzele precitate, astfel că, ţinând cont că reclamantul nu renunţase în faţa instanţei naţionale la dreptul său de a fi audiat şi de a pretinde audierea martorilor, precum şi ţinând cont de natura problematicilor pe care Curtea de Apel Bucureşti trebuia să le examineze, la care se adaugă faptul că exista deja o hotărâre de eliberare a inculpatului, este contrară exigenţelor unui proces echitabil, astfel că a fost o încălcare a articolului 6(1) din Convenţie.

D. Cu privire la încălcarea articolului 8 din Convenţia europeană.
Reclamantul a susţinut încălcarea în repetate rânduri a dreptului său la respectarea vieţii private şi de familie datorate interceptării convorbirilor sale telefonice şi supravegherii ilegale de către serviciile speciale, suspendării sale din funcţia de ofiţer de poliţie şi faptului că in virtutea hotărârii din iunie 2004 a Curţii de Casaţie, i s-a interzis automat exerciţiul drepturilor părinteşti asupra copilului său minor pe perioada executării pedepsei.
1. Cu privire la încălcarea datorată interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice şi supravegherii sale de către serviciile speciale.
Curtea apreciază admisibilă cererea sub acest aspect. Interceptarea convorbirilor telefonice, înregistrarea datelor obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul procedurii penale desfăşurate împotriva reclamantului reprezintă o ingerinţa a autorităţii publice în exerciţiul dreptului garantat de articolul 8. In speţă, Curtea observ că părţile susţin ca baza legală a ingerinţei o reprezintă articolele 911-914 din C.p.p., iar acestora le lipseşte caracterul previzibil, susţine reclamantul, şi mai ales, absenţa, la data faptelor, a garanţiilor suficiente împotriva arbitrarului.
Întrucât Curtea a analizat o parte din dispoziţiile în domeniul interceptărilor, atunci când a soluţionat cauza Dumitru Popescu î. României, şi pentru că în acea cauză erau incidente şi dispoziţiile Legii 51/1991, in speţa de fata nu se pune aceeaşi problema, astfel ca analiza condiţiei previzibilităţii se va face exclusiv în lumina art. 911-914 din Cpp, raportat la art. 8 (2) din Convenţie.
Drept minime garanţii, necesare pentru a se evita abuzurile, care trebuie să fie stabilite de lege, din jurisprudenţa Curţii reies următoarele: definirea categoriilor de persoane susceptibile să fie puse sub ascultare judiciara, categoriile de infracţiuni pentru care se poate cere punerea sub ascultare judiciară; stabilirea unor limite cu privire la durata executării măsurii; condiţiile de întocmire a procesului verbal de consemnare a ascultărilor telefonice; masurile de precauţie ce trebuie luate pentru comunicare, astfel încât înregistrarea să fie intactă şi completă, dacă se va pune in final problema controlului efectuat de către un judecător sau de către apărare; circumstanţele in care se poate sau trebuie sa se opereze ştergerea sau distrugerea suporturilor înregistrărilor, in special atunci când nu au legătura sau după achitarea unei persoane. Este de asemenea recomandabil sa fie avute in vedere si alte garanţii, precum aceea ca măsura sa fie autorizata si punerea sa in aplicare sa fie controlata de o autoritate independenta, in special de un magistrat.
Curtea a constatat si in cauza Dumitru Popescu ca, la data faptelor, statutul magistraţilor nu era independent astfel ca nici măsura interceptării care era la discreţia procurorului nu putea fi una independenta, mai mult, la data faptelor, nu exista nici un control a priori asupra măsurii dispuse de către procuror, precum nici un control a posteriori, cu privire la temeinicia autorizării, efectuat de către un magistrat independent. De asemenea, Curtea a observat ca, in cauza, instanţele judecătoreşti nu s-au pronunţat cu privire la ilegalitatea ingerinţei. De asemenea, Curtea observa ca in autorizarea procurorului nu trebuie menţionate numerele de telefon puse sub ascultare, astfel ca lista lor apare doar in procesul verbal care se întocmeşte ulterior cu privire la interceptări. Astfel, autorizarea nu apare foarte clar precizata, atât timp cat priveşte punerea sub ascultare a telefoanelor reclamantului, a lui R.P. si C.J., dar ordonă punerea sub ascultare inclusiv a telefoanelor portabile a celor doi din urma. In plus, Cpp nu precizează circumstanţele in care informaţiile obţinute pot fi şterse.
Ca urmare, in lumina celor amintite se poate observa ca cadrul legislativ existent la data faptelor nu îndeplineşte condiţiile minimale necesare pentru a evita abuzurile din partea autorităţilor, astfel ca a fost încălcat articolul 8 al Convenţiei.
Cu privire la supravegherea efectuată de către serviciile speciale, Curtea a afirmat că viaţa privată este o noţiune largă care nu se pretează unei definiţii exhaustive. Această dispoziţie protejează, printre altele, dreptul la identitate şi la dezvoltare personală precum şi dreptul, pentru toţi indivizii, de a întreţine legături cu semenii săi şi cu lumea exterioară. Există ca urmare o zona de interacţiune dintre individ şi alţii care, chiar şi într-un context public, poate să exprime „viaţa privată”.
Supravegherea faptelor şi acţiunilor unei persoane aflată într-un loc public prin mijlocirea unui dispozitiv fotografic fără ca datele vizuale sa fie înregistrate nu constituie în sine o formă de ingerinţă în viaţa privată. Dimpotrivă, culegerea sistematică a acelor date şi înregistrarea lor poate ridica probleme care privesc viaţa privată. În cauză Curtea a ţinut cont că înregistrarea de imagini privind pe reclamant a fost autorizată de către un procuror la data de 15 iulie 2002, iar parchetul a solicitat sprijinul serviciilor speciale pentru activitatea referită la datele de 22 şi 23 iulie 2002, indicând numărul de înmatriculare al autovehiculului. Cu toate acestea, având în vedere că nu au fost înregistrate imagini, reclamantul a susţinut că a existat o ingerinţa prin simplul fapt că fusese supravegheat. Curtea a observat că nu a existat supraveghere în afara locurilor accesibile publicului.
Curtea a respins acest capăt de cerere, apreciind ca supravegherea de către serviciile speciale a reclamantului, in condiţiile in care nici nu au fost efectuate înregistrări video sau de alta natura iar supravegherea a fost efectuata pe termen scurt si in locuri publice, nu constituie o ingerinţa in viaţa privată a individului.
2. Cu privire la încălcarea datorată suspendării reclamantului din funcţia de ofiţer de poliţie.
Curtea a reamintit că, astfel cum ea a judecat deja, conceptul de „viaţă privată” nu exclude teoretic activităţile profesionale sau comerciale, din moment ce cu prilejul acestor activităţi indivizii stabilesc un număr mare de legături cu lumea exterioară. De asemenea, în jurisprudenţa sa a afirmat că refuzul de a angaja pe cineva într-o funcţie publică nu poate constitui temeiul unei excepţii întemeiate pe Convenţia europeană. Curtea a constatat că aplicantul s-a plâns de suspendarea sa din funcţia de ofiţer de poliţie pe perioada desfăşurării procedurii penale, fiind cercetat pentru corupţie pasivă. Cu toate acestea, ea reaminteşte că orice procedură penală presupune anumite efecte asupra vieţii private şi de familie a individului dar care nu încalcă articolul 8 al Convenţiei atât timp cât acestea nu trec dincolo de consecinţele fireşti şi inevitabile ce se produc în situaţii similare. Curtea a apreciat ca este inevitabilă restrângerea unor drepturi atunci când s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva unei persoane pentru săvârşirea unor fapte incompatibile chiar cu profesia sa. În acest context, problematica suspendării din funcţia de ofiţer nici măcar nu intră în sfera articolului 8(2) a Convenţiei europene.
3. Cu privire la interzicerea drepturilor sale părinteşti pe asupra copilului său minor pe perioada executării pedepsei.
Având în vedere interzicerea automata a drepturilor părinteşti, în temeiul art. 64 şi 71 C.p., Curtea reaminteşte că aplicarea unei asemenea măsuri prin efectul legii, fără un control din partea unui tribunal în funcţie de categoria de infracţiuni şi în funcţie de interesul minorului nu corespunde exigenţei primordiale de a satisface interesul minorului şi de a atinge un scop legitim, precum şi protecţiei sănătăţii, a moralei sau în scopul educării minorului. Având în vedere că infracţiunile pentru care este acuzat reclamantul nu aveau nici o legătura cu relaţia sa părinteasca cu copilul, Curtea a concluzionat ca a fost încălcat articolul 8.

E. Cu privire la încălcarea articolului 3 din Protocolul 1 la Convenţie.
Reclamantul s-a plâns că nu a avut posibilitatea de a vota cu prilejul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din 2004 datorită faptului că condamnarea sa cu executare avea ca pedeapsă accesorie interdicţia dreptului la vot.
Curtea a apreciat că susţinerea reclamantului nu este nefondată, astfel că a apreciat cererea sa ca fiind admisibilă.
Curtea a observat că nu este o chestiune controversată faptul că interdicţia de a vota, născută într-o manieră automată prin efectul articolelor 64(a) şi 71 din codul penal, ca urmare a condamnării penale a reclamantului de către Curtea de Apel în 18 iunie 2004, constituie o ingerinţă în dreptul garantat de articolul 3 din Protocolul 1, iar această măsură este „prevăzută de lege”. Curtea şi-a afirmat îndoiala cu privire la eficienţa de a recurge la interdicţia de a vota, în raport cu scopurile precizate de către Guvern, totodată aceasta apreciază cu scopurile amintite nu ar trebui calificate incompatibile cu dreptul garantat de articolul 3. Urmărind criteriul proporţionalităţii interferenţei, Curtea reaminteşte că a mai statuat în alte cauze că restricţiile totale ale dreptului de a vota pentru toţi condamnaţii care execută pedepse, care se aplică în mod automat acestora, indiferent de durata pedepsei lor şi independent de natura sau gravitatea încălcării pe care aceştia au săvârşit-o şi independent de situaţia lor personală, depăşeşte limitele unei aprecieri rezonabile, astfel că este incompatibilă cu articolul 3 din Protocolul 1. Examinând elementele relevante, Curtea a apreciat că Guvernul nu a prezentat, în fapt, nici un argument care să conducă la o concluzie diferită în acest caz. Curtea observă că articolele 64(a) şi 71 din Codul penal se aplică într-o manieră automată odată cu judecarea definitivă a unui inculpat şi aplicarea pedepsei executorii, fără a se ţine cont de natura şi gravitatea încălcării sau de situaţia personală a interesatului. Se admite, aşa cum a făcut-o Curtea în alte cauze, că articolul 3 din P. 1, care garantează dreptul individului de a influenţa componenţa corpului legislativ, nu exclude posibilitatea restrângerii drepturilor electorale, unui individ care, spre exemplu, a comis grave abuzuri în exerciţiul funcţiei sale publice sau a cărui conduită pune în pericol supremaţia legii sau democraţia. Cu toate acestea nu ar trebui să se recurgă prea uşor la măsura drastică de a interzice dreptul la vot unei persoane; în plus, principiul proporţionalităţii necesită existenţa unei legături logice şi suficiente între sancţiune, pe de o parte şi conduita şi situaţia persoanei atinse, pe de altă parte. Curtea ia notă, în această privinţă, de faptul recomandarea Comisiei de la Veneţia care afirmă că suprimarea drepturilor politice trebuie pronunţată de către un tribunal printr-o decizie specifică, deoarece un tribunal independent care aplică o procedură contradictorie reprezintă o garanţie solidă împotriva arbitrarului. Cu toate acestea, în cauză, Curtea observă că judecătorii Curţii de Casaţie, în hotărârea din 18 iunie 2004, au făcut aplicarea articolului 71 coroborat cu articolul 64 din Codul penal, aplicare care era prevăzută de lege, fără însă a se aprecia asupra scopului legitim şi asupra proporţionalităţii interdicţiei dreptului de a vota a reclamantului în raport cu scopul în cauză. Dacă o asemenea interdicţie nu avea drept scop şi finalitate să excludă în cauză, din start, comiterea unei infracţiuni de către un funcţionar public, Curtea nu poate accepta având în vedere împrejurările acestei cauze, şi în special prevederile dreptului intern, caracterul automatic şi nediferenţiat al interdicţiei în absenţa oricărui examen privind proporţionalitatea din partea unui tribunal intern pe motiv că nu avea competenţa de a se pronunţa cu privire la acest aspect.
Pentru aceste motive, Curtea a constatat că a fost încălcat articolul 3 din Protocolul 1.
F. Celelalte cereri ale reclamantului nu au fost găsite admisibile sau întemeiate.


Curtea a acordat reclamantului despăgubiri materiale şi morale, cele morale fiind evaluate la suma de 12.000 Euro.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu