"... şi apoi la urmă, însuşi omul cel însărcinat cu strigarea poate să fie duşmănos cuiva. Dar presupunând că e de toată buna credinţă, nu poate fi tras pe sfoară de cei răutăcioşi şi de cei şugubeţi?
S-a întâmplat şi se mai întâmplă să strige lucruri neadevărate. Dar cel ce strigă e fruntaş al satului, om nebănuit de nimeni şi face slujba asta de vreo zece ani , că e bun de gură şi ţine bine minte. Când fără vrere face vreo nedreptate, a doua zi ori de altă dată, caută pe cel nepăstuit şi se împacă cu el. De e flăcău, îl ia cu buna şi-l cinsteşte. Dacă e fată ori nevastă, îşi retrage spusele în faţa bisericii, înaintea tuturor sătenilor. Asta însă se întâmplă poate la trei ani odată. Şi nu poate nedreptăţi, deoparte că nu vrea, de alta că nu-l lasă satul. E sub control. Ne adunăm la primărie, noi vreo douăzeci bătrîni ai satului, şi mă duc şi eu; şi acolo hotărâm ce are să strige peste sat. Cel ce strigă ne spune pe rând ce ştie şi ce informaţiuni are despre cutare fată, cutare nevastă, cutare flăcău. Noi ascultăm şi hotărâm şi judecăm ce are să strige, asta da şi asta nu, asta e prea aspră, asta e prea intimă şi aşa mai departe. Numai ce iese din sfatul nostru e bun de strigat.
S-au întâmplat cazuri, dar mai de mult, că o fată s-a aruncat în fântână în urma celor ce i s-au strigat peste sat, iar o nevastă s-a otrăvit pentru o nedreaptă şi mare vină ce i s-a strigat bărbatului ei.
Dar astea au fost de mult.
În vremea aceasta, au început să cînte cu buciumele în deal.
- Acum încep, zise preotul. Tot satul e acum prin grădini. Toţi ascultă. Copiii prin pomi, bărbaţii şi nevestele pe garduri, moşnegii pe prispe, fetele tupilate prin funduri de grădină.
Nu e nimeni prin case..."
George Coşbuc, Tribunalul satului în Dintr-ale neamului nostru, Bucureşti, 1903, text publicat în lucrarea Etnologie Juridică - Romulus Vulcănescu, 1970.
S-a întâmplat şi se mai întâmplă să strige lucruri neadevărate. Dar cel ce strigă e fruntaş al satului, om nebănuit de nimeni şi face slujba asta de vreo zece ani , că e bun de gură şi ţine bine minte. Când fără vrere face vreo nedreptate, a doua zi ori de altă dată, caută pe cel nepăstuit şi se împacă cu el. De e flăcău, îl ia cu buna şi-l cinsteşte. Dacă e fată ori nevastă, îşi retrage spusele în faţa bisericii, înaintea tuturor sătenilor. Asta însă se întâmplă poate la trei ani odată. Şi nu poate nedreptăţi, deoparte că nu vrea, de alta că nu-l lasă satul. E sub control. Ne adunăm la primărie, noi vreo douăzeci bătrîni ai satului, şi mă duc şi eu; şi acolo hotărâm ce are să strige peste sat. Cel ce strigă ne spune pe rând ce ştie şi ce informaţiuni are despre cutare fată, cutare nevastă, cutare flăcău. Noi ascultăm şi hotărâm şi judecăm ce are să strige, asta da şi asta nu, asta e prea aspră, asta e prea intimă şi aşa mai departe. Numai ce iese din sfatul nostru e bun de strigat.
S-au întâmplat cazuri, dar mai de mult, că o fată s-a aruncat în fântână în urma celor ce i s-au strigat peste sat, iar o nevastă s-a otrăvit pentru o nedreaptă şi mare vină ce i s-a strigat bărbatului ei.
Dar astea au fost de mult.
În vremea aceasta, au început să cînte cu buciumele în deal.
- Acum încep, zise preotul. Tot satul e acum prin grădini. Toţi ascultă. Copiii prin pomi, bărbaţii şi nevestele pe garduri, moşnegii pe prispe, fetele tupilate prin funduri de grădină.
Nu e nimeni prin case..."
George Coşbuc, Tribunalul satului în Dintr-ale neamului nostru, Bucureşti, 1903, text publicat în lucrarea Etnologie Juridică - Romulus Vulcănescu, 1970.
Hmm..."Cel ce strigă ne spune pe rând ce ştie şi ce informaţiuni are despre cutare fată, cutare nevastă, cutare flăcău."
RăspundețiȘtergereDar despre cutare sot? Si mai jos, in exemplul dat tot nevasta se arunca in fantana desi rusinea se presupune ca e a lui ... vai vai :)