Hotărâre din 17/06/2003 în cauza Ruianu împotriva României, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1139 din 02/12/2004

La data de 12 august 1995, reclamantul Gheorghe Ruianu, s-a adresat Comisiei Europene a Drepturilor Omului, cerând Curţii să constate nerespectarea în special a art. 6 alin. 1 din Convenţie, datorită neexecutării unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care se ordonă unui terţ sa demoleze o construcţie ridicată în parte pe terenul său.

În anul 2002, cererea reclamantului a fost continuată de soţia acestuia, întrucât d-l Ruianu a decedat, iar la 18 decembrie 2002 Curtea s-a pronunţat atât asupra admisibilităţii cât şi pe fond.

În fapt

Reclamantul s-a adresat în 1992 instanţei de judecată, solicitând ca aceasta să dispună încetarea imediată a lucrărilor de construcţie efectuare de vecinii săi, iar ulterior demolarea, întrucât construcţia se ridica în parte pe terenul care-i aparţinea. Cererea reclamantului a fost admisă, iar hotărârea judecătorească obţinută în final, după exercitarea căilor de recurs, a fost investită cu formulă executorie. Între timp, printr-o hotărâre de excepţie, executorie de drept, la 6 august 1992, instanţa dispunea încetarea lucrărilor până la soluţionarea fondului cauzei.

Timp de aproape 10 ani reclamantul a solicitat executarea hotărârilor prin care i se recunoştea şi garanta dreptul său de proprietate asupra terenului, însă vecinii s-au opus executării şi refuzau să respecte acele hotărâri judecătoreşti.

În cauză era relevantă o acţiune judiciară distinctă, prin care Consiliul Local solicita demolarea clădirii vecinilor reclamantului, deoarece edificare construcţiei se realizase fără autorizaţie de construcţie. În 1994 Judecătoria a admis cererea Consiliului Local.

În paralel cu demersurile amintite, reclamantul a formulat plângere penală împotriva vecinului său, pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a unei hotărâri judecătoreşti, însă Parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale.

În drept,

Pentru început, Curtea europeană a luat act cu privire la existenţa unui interes suficient care să justifice pentru soţia reclamantului decedat, continuarea examinării plângerii.

Cu privire la încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie

Curtea afirmă că articolul 6 protejează dreptul oricărui persoane la justiţie, ceea ce cuprinde nu doar stabilirea adevărului ci şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preemţiunea dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia din părţi.

Examinând numeroasele cereri de executare în cauză (hotărârea din 3 noiembrie 1993, hotărârea din 6 august 1992, hotărârea din 19 ianuarie 1995), şi insuccesul total al punerii în executare a hotărârilor definitive, Curtea apreciază relevant că în tot timpul scurs de la momentul încălcării dreptului de proprietate al reclamantului, autorităţile româneşti nu au aplicat nici o sancţiune debitorilor (vecinilor) pentru nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Deşi autorităţile statului sunt depozitarele forţei publice în materie de executare, totuşi, timp de peste 8 ani măsurile luate de acestea nu au fost adecvate atingerii scopului executării şi, ca urmare, au lăsat prevederile articolului 6 alin. 1 fără efect.

În consecinţă, art. 6 alin. 1 a fost încălcat.

Având în vedere că neexecutarea hotărârilor în cauză a condus la prejudicierea morală a reclamantului, constând în crearea unei sentiment profund de nedreptate, Curtea a acordat reclamantului suma de 10.000 EURO, ţinând cont şi de prejudiciile materiale generate de situaţia ivită.