Treceți la conținutul principal

Profesorul Eugen Herovanu


Profesorul Eugen Herovanu este unul dintre promotorii disciplinei „Procedura civilă” în ţara noastră, fiind în perioada începutului de secol XX profesor la Facultatea de Drept şi decan al Baroului Iaşi.
Domnia sa a scris Tratatul teoretic şi practic de procedură civilă, prima ediţie fiind apărută în anul 1914.
Cuvântul înainte la prima ediţie lămureşte în parte intenţia noastră de a-l reda în paginile acestui blog, însă îndeosebi trebuie să se observe maniera în care autorul explică rostul formelor în domeniul dreptului.
Publicând aici prefaţa domnului Herovanu la tratat, nu facem altceva decât să participăm şi noi la dovedirea împlinirii cuvintelor lui M.B. Cantacuzino adresate maestrului cu referire la munca sa de elaborare a tratatului: „Du-ţi, prin urmare, munca pînă la capăt, „cu inima uşoară şi cu voe bună”, şi fii fără grijă: ea nu va fi perdută”.

Prefaţa primei ediţii

Era o vreme când se credea că sufletul procedurii e şicana, că formele judecătoreşti n'au altă menire decît de a îngreuia mersul proceselor şi de a uşura punga impricinaţilor. Pe atunci, nici un jurist nu s'ar fi înjosit să pătrundă în dedalul formelor procedurale, în care totuşi ar fi întîlnit, poate, multe lucruri de folos.
Credinţa aceasta, care a găsit cîndva ecou în cele mai de samă lucrări ale artei ţi cugetărei umane, care a hrănit verva caustică a lui Rabelais şi ironia biciuitoare a lui Moliere, - se întemeia însă, în mare parte, pe neajunsurile grave de care suferea atunci justiţia de pretutindeni.
Astăzi lucrurile s'au schimbat şi procedura se bucură de o mai bună opiniune.
Cu toate aceste, o rămăşiţă din spiritu vechiu, îi creiază încă un fel de inferioritate faţă de celelalte domenii ale dreptului. În universităţi, studiul teoriei sale trece păe al doilea plan; în doctrină, chestiile pe care le ridică, sînt examinate cu mai puţină luare aminte decît celelalte; şi pretutindeni, problemele care aparţin acestei materii nu sînt urmărite cu interesul pe care-l merită.
Pînă la un punct, lucrul se explică. Formele n'au fost niciodată în gustul şi în sentimentul mulţimei, pentru că în afară de excesele pe care le provoacă, ele jenează liberei manifestări de voinţă. Pe de altă parte, legile de forme deşteaptă, în genere, mai puţin interes decât cele de fond,pentru că lăsînd în umbră legătura lor cu principiile naturale de justiţie, dau impresia unor instituţiuni arbitrare.
Cu toate aceste, formele sunt o necesitate permanentă a vieţei sociale, iar reglementarea lor constituie o parte esenţială a oricărei legislaţii. Ele sunt şcoala ordinei şi a disciplinei, zice Ihering. O bună procedură, într'o ţară, e un element de forţă şi de vitalitate, zice Tissier. Şi oricine poate recunoaşte, că acolo unde justiţia civilă funcţionează bine, e întotdeauna mai puţină represiune penală.

Studiul teoretic şi practic al procedurei, merită dar mai mult interes de cît i se dă în genere pretutindeni.
E drept că la noi, s'a lucrat altă dată relativ mai mult în această materie. Tratatele regretaţilor Alex. Şendrea şi Gh. Tocilescu pot fi privite, încă şi astăzi ca lucrări de mare m,erit prin metoda, prin analiza şi prin observaţiile critice cu care se prezintă. Dar pe lîngă că aceste lucrări sunt necomnplecte şi de o dezvoltare prea mică, ele mai au neajunsul – ca şi tratatele celorlalţi doi procedurişti distinşi, Săndulescu Nanoveanu şi Chebapce, - că în urma reformei dela 1900, nu mai corespund necesităţilor curente.
Ca lucrări mai nouă, sînt dator să remarc studiile fragmentare de doctrină şi de critică ale d-lor Mironescu, Negulescu, Luca ş.a. precum şi codul adnotat al d-lui Dan. Toate aceste alcătuesc, de sigur, o importantă contribuţie la studiul procedurei, dar nu pot ţinea locul unui bun tratat general şi metodic.
Această lipsă încerc s'o înlătur cu lucrarea de faţă, pe care am făcut-o să iasă din cadrul unui simplu comentar exegetic al codului şi pe care o prezint ca o expunere sintetică a teoriei legilor de procedură.
În scopul acesta, în primul loc, am stăruit să pun în evidenţă rolul şi însemnătatea procedurei civile, demonstrînd că domeniul său e cîrmuit de principii statornice, fără de cunoaşterea cărora, aplicarea ei poate deveni o adevărată tiranie a formelor. Am căutat apoi să desluşesc toate aceste principii diriguitoare, absolut indispensabile în interpretarea şi aplicarea legilor. Am intrat în fine în studiul instituţiilor procedurale, considerîndu-le nu numai sub aspectul istoric şi juridic, dar mai cu samă în funcţiunea socială pe care o îndeplinesc şi în raport cu legile evoluţiei generale, care decid naşterea, de viaţa şi de prefacerea lor.
În toate discuţiile pe care le-am atins, şi în toate controversele pe care le-am semnalat, m'am ferit să devin sclavul regulelor codificate sau să mă conduc de abstracţiuni juridice care falşifică dreapta judecată. Rămas dar mereu în lumea reală, am considerat că nici o dispoziţie de lege nu trebue – nu poate – să fie cauza unei nedreptăţi, şi că o bună metodă de interpretarea legei nu poate duce decât la o soluţie logică, simplă şi socialmente utilă.
La fiecare ocazie am semnalat lacunele pe care le-am putut observa într'o practică profesională de 14 ani, şi pretutindeni am încercat să arăt îndreptările cu putinţă. Am utilizat adeseori pentru aceasta materialul pe care-l oferă dreptul comparat şi experienţa istorică, dar am avut grijă să nu ating cu nimic armonia şi unitatea sistemului existent.
În ce priveşte clasarea materiilor, am căutat să păstrez o ordine mai naturală şi mai logică decît cea adoptată de legiuitor, aşa ca studiul şi căutarea fiecărei chestii să fie cît mai lesnicioase.
M'am silit, în fine, să dau expunerei mele, toată claritatea posibilă şi să prezint lucrurile aşa ca ele să fie urmărite cu plăcere şi cu folos. Pentru aceasta am exclus din text tot ce ar fi îngreuiat citirea şi înţelegerea lui : explicaţiile accesorii şi indicarea izvoarelor şi a lucrărilor de consultaţ, fac obiectul notelor.

Acum însă, cînd lucrarea e pe punctul de a vedea lumina zilei, îndoiala mă cuprinde. Este ea la înălţimea năzuinţei din care s'a născut? Pus-am în ea tot adevărul pe care am crezut că-l stăpînesc?
Pentru cei ce mă vor judeca, transcriu aici, cu titlu de încheere şi justificare, aceste cîteva reflecţii pe care le iau din opera unui mare gînditor şi mare artist (Anatole France, Poeme sen prose : Beaute rustique.).
„Muncitorii pe care-i văd de la geamul meu, vor bate pînă'n sară trei sute de snopi de grîu ; apoi se vor culca obosiţi, fără să bănuiască frumuseţea lucrului lor. Dar eu, şti-voi după ce voi fi încheiat paginile pe care le-am scris, dacă mi-am întrebuinţat bine ziua şi dacă mi-am cîştigat dreptul la odihnă? Şti-voi dacă în hambarul meu, am dus grîul cel bun ? Şti-voi dacă vorbele mele sînt ca pînea care întreţine viaţa ? Şti-voi dacă am rostit adevărul ? ...
Oricare ar fi sarcina pe care o avem de îndeplinit, esenţialul e s'o ducem la capăt, cu inima uşoară şi cu voe bună”
Octombrie, 1914 E.H.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Note de şedinţă, prescurtări scrise şi concluzii scrise

O problemă procedurală destul de importantă, dar de multe ori tratată superficial sau chiar ignorată este reprezentată de „concluziile scrise.” Atât în materie civilă cât şi penală, dezbaterea cauzei implică uneori şi formularea şi depunerea unor concluzii scrise. Dreptul procesual civil cunoaşte însă o sintagmă specifică în această materie, şi anume „prescurtările scrise”. În cadrul procedurii penale există de asemenea „note privind desfăşurarea şedinţei de judecată”; acestea neavând legătură cu concluziile amintite anterior. Un punct de plecare al analizei deosebirilor semnificative şi substanţiale între sintagmele care fac obiectul acestui articol îl constituie articolul 146 C. proc. civ., articol potrivit căruia: Părţile vor putea fi îndatorate, după închiderea dezbaterilor, sa depună concluzii scrise sau prescurtări scrise, semnate de ele, a susţinerilor lor verbale. Părţile vor putea depune concluzii sau prescurtările chiar fără sa fie obligate. Ele vor fi înregistrate.

VÂNZAREA CU PACT DE RĂSCUMPĂRARE

Pactul de răscumpărare este un contract accesoriu consemnat în acelaşi înscris sau într-un înscris separat, considerat însa de părţi ca făcând parte integranta din înscrisul principal, prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de a redobândi bunul vândut, într-un anumit termen, restituind cumpărătorului preţul plătit şi cheltuielile ocazionate [1] . Vânzarea cu pact de răscumpărare era cunoscută şi în dreptul roman. În acea perioadă, pactul de răscumpărare dădea naştere numai unui drept de creanţă în favoarea vânzătorului, în baza căruia cumpărătorul era obligat ca, la termenul stabilit, să revândă bunul cumpărat. Deci, prin tradiţiunea bunului – mancipatio in iure cessio , cumpărătorul devenea proprietar asupra bunului, dar şi debitor al obligaţiei de a revinde bunul respectiv, la termen, vânzătorului. V ânzarea cu pact de răscumpărare era concepută în termenii juridici corespunzători pentru două contracte distincte, întrucât în acea perioadă era negată cvasiunanim posibilitatea tr

Tinerii cercetători-studenți voluntari la Centrul de Protecția a Datelor din cadrul UMFST ”G.E.Palade”, participanți la Conferința internațională OCTOPUS 2023(13-15 decembrie 2023, București)(I)

La data de 13 decembrie 2023 am participat cu o delegație de 3 studenți(Giulia Veciunca, Alexandra Deteșan și Eduard Moldovan), de la specializarea drept, la cea mai importantă conferință internațională organizată de Consiliul Europei, la București, sub auspiciile Convenției privind criminalitatea informatică( Convention on Cybercrime – ETS 185). Conferința se desfășoară în frumoasele săli ale Palatului Parlamentului din București, reunind participanți de pe toate continentele lumii. Sunt numeroase aspecte care s-au discutat, astfel că în această „scurtă scriere”, doar am să punctez câteva chestiuni pe care le-am considerat mai aparte ori mai profunde. Este extrem de important pentru început de știut că, dincolo de importanța Convenției de la Budapesta și a Protocoalelor adiționale, în ceea ce privește combaterea criminalității de zi cu zi, precum pornografia infantilă și multe alte infracțiuni, orientarea strategică principală la momentul de față este către dovedirea infracțiuni