dreptul la un proces echitabil - principiul celerităţii - durata excesivă a procesului - lispa de diligenţă din partea instanţelor naţionale - daune pentru atingere adusă sănătăţii persoanei
PRECIZARE:
1. Astăzi 16 septembrie 2008, este prima zi după vacanţa de la CEDO când Curtea Europeana pronunţă hotărâri. Astfel s-au pronunţat azi 7 hotărâri în cauze privind România.
2. De luni bune observăm la ştiri diferiţi oameni rostind formula "am încredere în justiţie". Acest laitmotiv pare a fi infirmat de realitate. Dar! Noroc că unii au "încredere" în "justiţie". Oare reclamanta din cauza prezentată mai jos are încredere în justiţie? Exemplificativ despre justiţie, vă rugăm citiţi starea de fapt din cauza prezentată.
(Aceste rănduri reprezintă luare de atitudine. Atitudinea aparţine exclusiv autorului şi nu angajează răspunderea nimănui).
ÎN FAPT
Reclamanta, Ileana Păunoiu s-a născut în 1961, şi trăieşte în Orevica, Serbia.
Ea, împreună cu soţul ei au fost răniţi într-un accident de maşină, cauzat de M.I.. În cadrul procesului penal împotriva lui M.I. reclamanta s-a constituit parte civilă şi a cerut despăgubiri. Într-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, datând din 19 noiembrie 1998, Curtea de Apel Piteşti a decis acordarea de despăgubiri materiale şi morale către reclamantă şi soţul ei, pe bază lunară, până când starea ei de sănătate revine.
La data de 15 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis o cerere a Procurorului General şi în procedura recursului în anulare a casat hotărârea Curţii de Apel Piteşti, ceea ce a însemnat anularea efectelor hotărârii contestate în ceea ce îl priveşte pe soţul victimei.
La data de 21 septembrie 1999 reclamanta şi soţul ei au întrodus la Judecătoria Piteşti o acţiune civilă prin care au solicitat partajarea bunurilor comune a lui M.I. şi a soţiei sale, deoarece starea de devălmăşie reprezenta un impediment în executarea hotărârii judecătoreşti prin care li s-au acordat despăgubiri. Instanţa a admis în parte cererea reclamanţilor şi a dispus separarea bunurilor lui M.I. şi a soţiei sale, decidând ca apartamentul lor comun să revine lui M.I. La data de 29 aprilie Tribunalul Argeş a respins un apel formulat de către soţia lui M.I. drept nefondată. Dar, la data de 16 februarie 2004, Curtea de Apel a admis o cale de atac introdus de soţia lui M.I., pe motiv că instanţa inferioară nu ar fi examinat cererea reconvenţională a acesteia, astfel a casat hotărârea Tribunalului Argeş şi a reţinut cauza spre rejudecare. La data de 22 noiembrie 2004, aceeaşi instantă a declinat competenţa de a judeca cauza către Tribunal.
Între 2001 şi 2005 reclamanta a apelat la şapte executori judecătoreşti pentru a pune în aplicare hotărârea în favoarea ei. Executorii au luat diferite măsuri, inclusiv organizarea unei licitaţii publice pentru vânzarea apartamentului lui M.I..
La data de 12 iunie 2001 Judecătoria a cerut Inspectoratului Judeţean de Poliţie Argeş să desemneze un poliţist care să însoţească executorul judecătoresc la apartamentul lui M.I.. De asemenea, instanţa l-a obligat pe M.I. să execute hotărârea sau apartamentul său va fi scos la licitaţie publică.
La data de 29 decembrie 2005 M.I. a vândut apartamentul său. Reclamanta a întrodus o acţiune civilă, urmărind obţinerea declarării drept nule a contractului de vânzare – cumpărare, pe motiv că M.I. a încercat să devine insolvent, pentru a ocolii executarea hotărârii. La data de 19 octombrie 2007 Tribunalul a respins acţiunea, pe motiv că e nefondată. La data de 10 noiembrie 2006 reclamanta, printr-un executor judecătoresc a urmărit, să obţine de la Judecătorie validarea unui sechestru asupra bunurilor lui M.I., acţiune ce a fost respinsă la data de 19 ianuarie 2007.
ÎN DREPT
1. Presupusa violare a art. 6(1)
Reclamanta a susţinut că procedurile judiciare prezentate mai sus nu sunt conforme cerinţei de „timp rezonabil”, prevăzut de art. 6(1). Curtea menţionează că perioada care trebuie luată în considerare pentru analiză este perioada între 21 septembrie 1999 şi 31 octombrie 2005, adică şase ani, o lună şi zece zile pentru trei grade de jurisdicţie.
Curtea reiterează jurisprudenţa sa anterioară cu privire la celeritatea unui proces (Frydlender împotriva Franţei) şi enumeră criteriile bine cunoscute care sunt utilizate pentru determinarea dacă criteriul de celeritate a fost sau nu respectată: complexistatea cauzei, conduita reclamantei şi a autorităţilor de stat implicate, miza care era în dispută pentru reclamantă.
Examinând materialul disponibil, Curtea ajunge la concluzia că deoarece în cauză era vorba despre compensaţii pentru pagubă suferită care s-a manifestat prin deteriorarea sănătăţii, această natură a cauzei presupunea o diligenţă particulară din partea instanţelor naţionale. Curtea mai menţionează că Guvernul a eşuat în a prezenta argumente care să conducă instanţa europeană la o altă concluzio. În acest fel Curtea constată că în cauză a existat o violare a art. 6(1).
Aplicând art. 41 a Convenţiei, Curtea acordă reclamantei 700 de euro cu titlu de despăgubiri morale şi 500 de euro pentru cheltuieli de judecată.
PRECIZARE:
1. Astăzi 16 septembrie 2008, este prima zi după vacanţa de la CEDO când Curtea Europeana pronunţă hotărâri. Astfel s-au pronunţat azi 7 hotărâri în cauze privind România.
2. De luni bune observăm la ştiri diferiţi oameni rostind formula "am încredere în justiţie". Acest laitmotiv pare a fi infirmat de realitate. Dar! Noroc că unii au "încredere" în "justiţie". Oare reclamanta din cauza prezentată mai jos are încredere în justiţie? Exemplificativ despre justiţie, vă rugăm citiţi starea de fapt din cauza prezentată.
(Aceste rănduri reprezintă luare de atitudine. Atitudinea aparţine exclusiv autorului şi nu angajează răspunderea nimănui).
ÎN FAPT
Reclamanta, Ileana Păunoiu s-a născut în 1961, şi trăieşte în Orevica, Serbia.
Ea, împreună cu soţul ei au fost răniţi într-un accident de maşină, cauzat de M.I.. În cadrul procesului penal împotriva lui M.I. reclamanta s-a constituit parte civilă şi a cerut despăgubiri. Într-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, datând din 19 noiembrie 1998, Curtea de Apel Piteşti a decis acordarea de despăgubiri materiale şi morale către reclamantă şi soţul ei, pe bază lunară, până când starea ei de sănătate revine.
La data de 15 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis o cerere a Procurorului General şi în procedura recursului în anulare a casat hotărârea Curţii de Apel Piteşti, ceea ce a însemnat anularea efectelor hotărârii contestate în ceea ce îl priveşte pe soţul victimei.
La data de 21 septembrie 1999 reclamanta şi soţul ei au întrodus la Judecătoria Piteşti o acţiune civilă prin care au solicitat partajarea bunurilor comune a lui M.I. şi a soţiei sale, deoarece starea de devălmăşie reprezenta un impediment în executarea hotărârii judecătoreşti prin care li s-au acordat despăgubiri. Instanţa a admis în parte cererea reclamanţilor şi a dispus separarea bunurilor lui M.I. şi a soţiei sale, decidând ca apartamentul lor comun să revine lui M.I. La data de 29 aprilie Tribunalul Argeş a respins un apel formulat de către soţia lui M.I. drept nefondată. Dar, la data de 16 februarie 2004, Curtea de Apel a admis o cale de atac introdus de soţia lui M.I., pe motiv că instanţa inferioară nu ar fi examinat cererea reconvenţională a acesteia, astfel a casat hotărârea Tribunalului Argeş şi a reţinut cauza spre rejudecare. La data de 22 noiembrie 2004, aceeaşi instantă a declinat competenţa de a judeca cauza către Tribunal.
Între 2001 şi 2005 reclamanta a apelat la şapte executori judecătoreşti pentru a pune în aplicare hotărârea în favoarea ei. Executorii au luat diferite măsuri, inclusiv organizarea unei licitaţii publice pentru vânzarea apartamentului lui M.I..
La data de 12 iunie 2001 Judecătoria a cerut Inspectoratului Judeţean de Poliţie Argeş să desemneze un poliţist care să însoţească executorul judecătoresc la apartamentul lui M.I.. De asemenea, instanţa l-a obligat pe M.I. să execute hotărârea sau apartamentul său va fi scos la licitaţie publică.
La data de 29 decembrie 2005 M.I. a vândut apartamentul său. Reclamanta a întrodus o acţiune civilă, urmărind obţinerea declarării drept nule a contractului de vânzare – cumpărare, pe motiv că M.I. a încercat să devine insolvent, pentru a ocolii executarea hotărârii. La data de 19 octombrie 2007 Tribunalul a respins acţiunea, pe motiv că e nefondată. La data de 10 noiembrie 2006 reclamanta, printr-un executor judecătoresc a urmărit, să obţine de la Judecătorie validarea unui sechestru asupra bunurilor lui M.I., acţiune ce a fost respinsă la data de 19 ianuarie 2007.
ÎN DREPT
1. Presupusa violare a art. 6(1)
Reclamanta a susţinut că procedurile judiciare prezentate mai sus nu sunt conforme cerinţei de „timp rezonabil”, prevăzut de art. 6(1). Curtea menţionează că perioada care trebuie luată în considerare pentru analiză este perioada între 21 septembrie 1999 şi 31 octombrie 2005, adică şase ani, o lună şi zece zile pentru trei grade de jurisdicţie.
Curtea reiterează jurisprudenţa sa anterioară cu privire la celeritatea unui proces (Frydlender împotriva Franţei) şi enumeră criteriile bine cunoscute care sunt utilizate pentru determinarea dacă criteriul de celeritate a fost sau nu respectată: complexistatea cauzei, conduita reclamantei şi a autorităţilor de stat implicate, miza care era în dispută pentru reclamantă.
Examinând materialul disponibil, Curtea ajunge la concluzia că deoarece în cauză era vorba despre compensaţii pentru pagubă suferită care s-a manifestat prin deteriorarea sănătăţii, această natură a cauzei presupunea o diligenţă particulară din partea instanţelor naţionale. Curtea mai menţionează că Guvernul a eşuat în a prezenta argumente care să conducă instanţa europeană la o altă concluzio. În acest fel Curtea constată că în cauză a existat o violare a art. 6(1).
Aplicând art. 41 a Convenţiei, Curtea acordă reclamantei 700 de euro cu titlu de despăgubiri morale şi 500 de euro pentru cheltuieli de judecată.
Comentarii
Trimiteți un comentariu