29 septembrie 2008

Profesorul Eugen Herovanu


Profesorul Eugen Herovanu este unul dintre promotorii disciplinei „Procedura civilă” în ţara noastră, fiind în perioada începutului de secol XX profesor la Facultatea de Drept şi decan al Baroului Iaşi.
Domnia sa a scris Tratatul teoretic şi practic de procedură civilă, prima ediţie fiind apărută în anul 1914.
Cuvântul înainte la prima ediţie lămureşte în parte intenţia noastră de a-l reda în paginile acestui blog, însă îndeosebi trebuie să se observe maniera în care autorul explică rostul formelor în domeniul dreptului.
Publicând aici prefaţa domnului Herovanu la tratat, nu facem altceva decât să participăm şi noi la dovedirea împlinirii cuvintelor lui M.B. Cantacuzino adresate maestrului cu referire la munca sa de elaborare a tratatului: „Du-ţi, prin urmare, munca pînă la capăt, „cu inima uşoară şi cu voe bună”, şi fii fără grijă: ea nu va fi perdută”.

Prefaţa primei ediţii

Era o vreme când se credea că sufletul procedurii e şicana, că formele judecătoreşti n'au altă menire decît de a îngreuia mersul proceselor şi de a uşura punga impricinaţilor. Pe atunci, nici un jurist nu s'ar fi înjosit să pătrundă în dedalul formelor procedurale, în care totuşi ar fi întîlnit, poate, multe lucruri de folos.
Credinţa aceasta, care a găsit cîndva ecou în cele mai de samă lucrări ale artei ţi cugetărei umane, care a hrănit verva caustică a lui Rabelais şi ironia biciuitoare a lui Moliere, - se întemeia însă, în mare parte, pe neajunsurile grave de care suferea atunci justiţia de pretutindeni.
Astăzi lucrurile s'au schimbat şi procedura se bucură de o mai bună opiniune.
Cu toate aceste, o rămăşiţă din spiritu vechiu, îi creiază încă un fel de inferioritate faţă de celelalte domenii ale dreptului. În universităţi, studiul teoriei sale trece păe al doilea plan; în doctrină, chestiile pe care le ridică, sînt examinate cu mai puţină luare aminte decît celelalte; şi pretutindeni, problemele care aparţin acestei materii nu sînt urmărite cu interesul pe care-l merită.
Pînă la un punct, lucrul se explică. Formele n'au fost niciodată în gustul şi în sentimentul mulţimei, pentru că în afară de excesele pe care le provoacă, ele jenează liberei manifestări de voinţă. Pe de altă parte, legile de forme deşteaptă, în genere, mai puţin interes decât cele de fond,pentru că lăsînd în umbră legătura lor cu principiile naturale de justiţie, dau impresia unor instituţiuni arbitrare.
Cu toate aceste, formele sunt o necesitate permanentă a vieţei sociale, iar reglementarea lor constituie o parte esenţială a oricărei legislaţii. Ele sunt şcoala ordinei şi a disciplinei, zice Ihering. O bună procedură, într'o ţară, e un element de forţă şi de vitalitate, zice Tissier. Şi oricine poate recunoaşte, că acolo unde justiţia civilă funcţionează bine, e întotdeauna mai puţină represiune penală.

Studiul teoretic şi practic al procedurei, merită dar mai mult interes de cît i se dă în genere pretutindeni.
E drept că la noi, s'a lucrat altă dată relativ mai mult în această materie. Tratatele regretaţilor Alex. Şendrea şi Gh. Tocilescu pot fi privite, încă şi astăzi ca lucrări de mare m,erit prin metoda, prin analiza şi prin observaţiile critice cu care se prezintă. Dar pe lîngă că aceste lucrări sunt necomnplecte şi de o dezvoltare prea mică, ele mai au neajunsul – ca şi tratatele celorlalţi doi procedurişti distinşi, Săndulescu Nanoveanu şi Chebapce, - că în urma reformei dela 1900, nu mai corespund necesităţilor curente.
Ca lucrări mai nouă, sînt dator să remarc studiile fragmentare de doctrină şi de critică ale d-lor Mironescu, Negulescu, Luca ş.a. precum şi codul adnotat al d-lui Dan. Toate aceste alcătuesc, de sigur, o importantă contribuţie la studiul procedurei, dar nu pot ţinea locul unui bun tratat general şi metodic.
Această lipsă încerc s'o înlătur cu lucrarea de faţă, pe care am făcut-o să iasă din cadrul unui simplu comentar exegetic al codului şi pe care o prezint ca o expunere sintetică a teoriei legilor de procedură.
În scopul acesta, în primul loc, am stăruit să pun în evidenţă rolul şi însemnătatea procedurei civile, demonstrînd că domeniul său e cîrmuit de principii statornice, fără de cunoaşterea cărora, aplicarea ei poate deveni o adevărată tiranie a formelor. Am căutat apoi să desluşesc toate aceste principii diriguitoare, absolut indispensabile în interpretarea şi aplicarea legilor. Am intrat în fine în studiul instituţiilor procedurale, considerîndu-le nu numai sub aspectul istoric şi juridic, dar mai cu samă în funcţiunea socială pe care o îndeplinesc şi în raport cu legile evoluţiei generale, care decid naşterea, de viaţa şi de prefacerea lor.
În toate discuţiile pe care le-am atins, şi în toate controversele pe care le-am semnalat, m'am ferit să devin sclavul regulelor codificate sau să mă conduc de abstracţiuni juridice care falşifică dreapta judecată. Rămas dar mereu în lumea reală, am considerat că nici o dispoziţie de lege nu trebue – nu poate – să fie cauza unei nedreptăţi, şi că o bună metodă de interpretarea legei nu poate duce decât la o soluţie logică, simplă şi socialmente utilă.
La fiecare ocazie am semnalat lacunele pe care le-am putut observa într'o practică profesională de 14 ani, şi pretutindeni am încercat să arăt îndreptările cu putinţă. Am utilizat adeseori pentru aceasta materialul pe care-l oferă dreptul comparat şi experienţa istorică, dar am avut grijă să nu ating cu nimic armonia şi unitatea sistemului existent.
În ce priveşte clasarea materiilor, am căutat să păstrez o ordine mai naturală şi mai logică decît cea adoptată de legiuitor, aşa ca studiul şi căutarea fiecărei chestii să fie cît mai lesnicioase.
M'am silit, în fine, să dau expunerei mele, toată claritatea posibilă şi să prezint lucrurile aşa ca ele să fie urmărite cu plăcere şi cu folos. Pentru aceasta am exclus din text tot ce ar fi îngreuiat citirea şi înţelegerea lui : explicaţiile accesorii şi indicarea izvoarelor şi a lucrărilor de consultaţ, fac obiectul notelor.

Acum însă, cînd lucrarea e pe punctul de a vedea lumina zilei, îndoiala mă cuprinde. Este ea la înălţimea năzuinţei din care s'a născut? Pus-am în ea tot adevărul pe care am crezut că-l stăpînesc?
Pentru cei ce mă vor judeca, transcriu aici, cu titlu de încheere şi justificare, aceste cîteva reflecţii pe care le iau din opera unui mare gînditor şi mare artist (Anatole France, Poeme sen prose : Beaute rustique.).
„Muncitorii pe care-i văd de la geamul meu, vor bate pînă'n sară trei sute de snopi de grîu ; apoi se vor culca obosiţi, fără să bănuiască frumuseţea lucrului lor. Dar eu, şti-voi după ce voi fi încheiat paginile pe care le-am scris, dacă mi-am întrebuinţat bine ziua şi dacă mi-am cîştigat dreptul la odihnă? Şti-voi dacă în hambarul meu, am dus grîul cel bun ? Şti-voi dacă vorbele mele sînt ca pînea care întreţine viaţa ? Şti-voi dacă am rostit adevărul ? ...
Oricare ar fi sarcina pe care o avem de îndeplinit, esenţialul e s'o ducem la capăt, cu inima uşoară şi cu voe bună”
Octombrie, 1914 E.H.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu