23 septembrie 2008

CJCE: HOTĂRÂREA DIN 3 SEPTEMBRIE 2008, CAUZELE CONEXATE C-402/05 ŞI C-415/05 P, KADI ÎMPOTRIVA CONSILIULUI ŞI COMISIEI


Politica externă şi de securitate comună – măsuri restrictive împotriva unor persoane sau entităţi asociate cu Usama bin Laden, cu reţeaua Al-Qaeda şi cu Taliban – Rezoluţia Consiliului de Securitate a Naţiunilor Unite adoptat sub Capitolul VII – implementarea de către Comunităţi a rezoluţiilor Consiliului de Securitate – Poziţia comună 2002/402/PESC – Regulamentul 881/2002/CE – îngheţarea de fonduri şi de resurse economice – dreptul la respectarea proprietăţii – dreptul de a fi audiat – dreptul la un recurs efectiv

Cauza priveşte un apel declarat de către domnul Kadi (C-402/05 P) şi de către Fundaţia Internaţională Al Barakaat (C-415/05 P) şi are ca obiect anularea unei hotărâri a Tribunalului de Primă Instanţă din 21 septembrie 2005 în cauzele Kadi împotriva Consiliului şi Comisiei (T-315/01), Yusuf şi Fundaţia Internaţională Al Barakaat împotriva Consiliului şi Comisiei (T-306/01).

Prin acţiunea în faţa Tribunalului de Primă Instanţă reclamanţii au urmărit anularea Regulamentului CE 881/2002 privind de instituire a unor măsuri restrictive specifice împotriva anumitor persoane şi entităţi care au legătură cu Osama ben Laden, cu reţeaua Al-Qaida şi cu talibanii şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 467/2001 al Consiliului de interzicere a exportului anumitor mărfuri şi servicii către Afganistan, de întărire a interdicţiei de zbor şi de extindere a îngheţării fondurilor şi a altor resurse financiare în ceea ce-i priveşte pe talibanii din Afganistan. Reclamanţii se găseau pe lista de la anexa Regulamentului, anumite fonduri de ale lor au fost îngheţate ca urmare a punerii în aplicare a Regulamentului menţionat. Cererile lor au fost respinse de către Tribunal.

CONTEXT

Actele comunitare incidente în cauză au fost adoptate ca urmare a acţiunii luate de către Consiliul de Securitate a Naţiunilor Unite în vederea combaterii terorismului. Astfel, Consiliul de Securitate a dezvoltat un cadru normativ prin care a impus sancţiuni internaţionale împotriva persoanelor şi entităţilor care aveau legătură cu terorism – în sens larg.

În ceea ce urmează, în câteva rânduri vom prezenta cadrul normativ la nivelul Naţiunilor Unite.

Scopul O.N.U., aşa cum este precizat în art. 1(1) şi (3) din Carta Naţiunilor Unite este de a menţine pacea şi securitatea internaţională şi de a promova cooperarea internaţională pentru rezolvarea problemelor de natură economică, socială şi culturală, în spiritul respectării drepturilor fundamentale ale omului.

Art. 24 (1) şi (2) din Cartă acordă un rol primordial în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale în mâinile Consiliului de Securitate, care în realizarea atribuţiilor sale va ţine cont de scopurile şi principiile organizaţiei.
Conform art. 25 statele membre O.N.U. înţeleg să accepte şi să execute deciziile luate de Consiliul de Securitate sub Capitolul VII. Acţiunile luate de Consiliu sub Capitolul VII. (art. 39, 41 şi 48)se concretizează în măsuri obligatorii pentru toate statele membre O.N.U.

Conform art. 39 Consiliul de Securitate este cel îndreptăţit să constată dacă o anumită situaţie concretă constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale sau o încălcare a păcii şi securităţii internaţionale sau un act de agresiune.

Art. 41 din Carta tratează posibilitatea luării de către Consiliul de Securitate a unor măsuri – dacă a constatat existenţa unei situaţii prevăzute la art. 39 - pentru a restabilii pacea şi securitatea sau pentru a înlătura ameninţare. Măsurile prevăzute de art. 41 exclud măsurile care implică folosirea forţei, cum ar fi ruperea relaţiilor economice sau diplomatice şi în această ipoteză sunt şi sancţiunile internaţionale.

CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

La data de 15 octombrie 1999, s-a adoptat Rezoluţia Consiliului de Securitate 1267 (1999), prin care au fost luate măsuri împotriva regimului de la Kabul, pe motiv că aceasta ar suporta organizaţia teroristă a lui Usama bin Laden şi că ar oferi refugiu acestuia. Rezoluţia a prevăzut obligaţia pentru toate statele să îngheţe resursele financiare aparţinând, direct sau indirect Talibanilor. Persoane supuse sancţiunii urma să fie stabilită de către Comitetul de Sancţiuni, înfiinţat prin paragraful 6 a Rezoluţiei.

Pentru implementarea Rezoluţiei la nivel comunitar s-a adoptat Poziţia Comună 1999/727/PESC privind măsurile restrictive împotriva Talibanilor. Prin acest act s-a prevăzut îngheţarea de fonduri, ca şi sancţiune, în condiţiile Rezoluţiei 1267.

La data de 14 februarie 2000, pe baza art. 60 şi 301 TCE, Consiliul a adoptat Regulamentul 337/2000/CE privind restricţii de zbor şi îngheţarea de resurse financiare a Talibanilor.

Pe parcurs, repertoriul Consiliul de Securitate în ceea ce priveşte sancţiunile de natură patrimonială adoptate împotriva persoanelor care aveau legătură cu Taliban sau cu Usama bin Laden şi organizaţia Al-Qaeda a crescut considerabil. Astfel, se poate menţiona Rezoluţia 1333(2000), transpus în ordinea de drept a Comunităţilor prin Poziţia comună 2001/154/PESC.

Pe baza art. 60 şi 301 TCE s-a adoptat Regulamentul 467/2001, care menţionează că măsurile dispuse de Rezoluţia 1333 cad sub scopul Tratatului (TCE), în ceea ce priveşte evitarea distorsionării concurenţei, în consecinţă este necesar implementarea în ordinea juridică a Comunităţii a Rezoluţiei 1333. Regulamentul defineşte ce înseamnă fonduri şi îngheţare de fonduri şi prevede îngheţarea tuturor fondurilor persoanelor şi entităţilor listate de către Comitetul de Sancţiuni a Consiliului de Securitate. Regulamentul conţinea o Anexă cu numele celor vizaţi, anexă care putea fi modificată de Comisie, pe baza determinărilor făcute de Consiliul de Securitate sau de Comitetul de Sancţiuni.
Prima listă publicată de Comitetul de Sancţiuni a fost emisă la data de 8 martie 2001 şi ulterior a suferit numeroase modificări, astfel că şi Anexa Regulamentului 467/2001 a fost modificată de mai multe ori.

În cadrul acestei proceduri, numele domnului Kadi şi Fundaţia Al Barakaat au apărut pe lista Comitetului de Sancţiuni la data de 17 octombrie 2001, iar la nivel comunitar, fondurile lor au fost „ţintite” prin Regulamentul 2062/2001 (în ceea ce priveşte pe dl. Kadi) şi Regulamentul 2199/2001 (în ceea ce priveşte includerea numelui de Al Barakaat pe Anexa Regulamentului 467/2001).

Pentru punerea în aplicare în Comunitate a Rezoluţiei 1390(2002) s-a adoptat Regulamentul 881/2002 (contestat de către reclamant). Regulamentul a dispus implementarea sancţiunilor Comitetului de Sancţiuni şi în Anexa ei a prevăzut lista „destinatarilor”, printre care şi dl Kadi şi Fundaţia Al Barakaat.

La 20 decembrie 2002 s-a adoptat Rezoluţia Consiliului de Securitate 1452 (2002) care a urmărit îmbunătăţirea procedurii de listare a persoanelor şi indivizilor în scopul aplicării unor sancţiuni pentru combaterea terorismului. Rezoluţia a permis o serie de excepţii şi derogări, pe considerente umanitare, sub condiţia consimţământului Comitetului de Sancţiuni.

Rezoluţia 1455(2003) a prevăzut ca listele „negre” să fie revizuite la fiecare 12 luni, sau de câte ori este necesar.

În urma acestor evoluţii la nivel O.N.U., în dreptul comunitar au fost adoptate Poziţia Comună 2003/140/PESC privind excepţiile de la măsurile impuse de Poziţia Comună 2002/402 şi Regulamentul 561/2003 privind modificarea Regulamentului 881/2002, pentru implementarea excepţiilor mai sus menţionate. Astfel s-a prevăzut că la cererea persoanelor şi a entităţilor vizate de sancţiuni, se pot face exceptări, dacă sunt îndeplinite condiţiile menţionate de Regulament, cum ar fi de exemplu că mijloacele financiare vizate acoperă necesităţi primare, cum ar fi întreţinere, taxe, tratament medical, etc. La fiecare excepţie de genul trebuia notificat Comitetul de Sancţiuni şi la nivel naţional al statelor comunitare trebuia desemnat o autoritate competentă care să primească cererile pentru exceptări.

PROCEDURA ÎN FAŢA TRIBUNALULUI DE PRIMĂ INSTANŢĂ ŞI HOTĂRÂREA PRIMEI INSTANŢE

Reclamanţii au urmărit anularea Regulamentelor 467/2001, 2062/2001, 2199/2001 şi 881/2001, în ceea ce îi priveşte pe ei.

În Kadi, reclamantul a susţinut în faţa Tribunalului – drept motive pentru anularea regulamentului – că aceasta i-ar încălca drepturile sale fundamentale: dreptul de a fi audiat, dreptul la respectarea proprietăţii şi a principiului proporţionalităţii şi dreptul la un remediu judiciar efectiv.

În Al Barakaat s-a susţinut că Consiliul nu ar avea competenţa să adopte regulamentul atacat, că art. 249 TCE ar fi fost încălcat şi că drepturi fundamentale au fost încălcate.

În Yusuf şi Al Barakaat Tribunalul a respins argumentaţia reclamanţilor cum că Regulamentul 467/2001 nu ar avea baza legală.

De asemenea, Tribunalul a respins poziţia reclamanţilor că Regulamentul incriminat ar afecta indivizi care sunt cetăţeni a unui stat membru, în situaţia în care art. 60 şi 301 TCE autorizează Consiliul să adopte măsuri numai împotriva statelor terţe.

S-a susţinut în hotărâre că sancţiuni de natură economică pot fi folosite împotriva conducătorilor unor state şi e mai umanitar decât sancţionarea unui stat întreg. Ele pot viza şi indivizi asociate cu aceşti conducători.

În faţa Tribunalului de Primă Instanţă s-a pus în discuţie competenţa Comunităţii de a adopta asemenea sancţiuni. Astfel Tribunalul a considerat că art. 60 şi 301 nu ar reprezenta o bază legală suficientă pentru asemenea sancţiuni de generaţie nouă.

În final Tribunalul a concluzionat că Consiliul avea competenţa de a adopta Regulamentul contestat, pe baza art. 60, 301 şi 308 TCE şi în baza Poziţiei Comune 2002/402 care practic a prevăzut sancţiunile în dreptul comunitar, deci regulamentul vizat pune în mişcare pentru Comunitate sancţiunile dispuse de Poziţia Comună.

Observaţii asupra art. 249

Reclamanţii au susţinut că regulamentul contestat, deoarece în mod direct afectează drepturile indivizilor şi că impune sancţiuni cu caracter individual, nu ar avea aplicabilitate generală şi în consecinţă încalcă art. 249 TCE. Astfel, regulamentul nu ar fi un regulament ci mai degrabă o decizie individuală.

Tribunalul a respins argumentul susţinând că Regulamentul ar avea aplicabilitate generală, deoarece interzice tuturor subiecţiilor de drept de a folosi şi de a acorda anumite bunuri şi resurse economice anumitor persoane determinate.

În ceea ce priveşte drepturile fundamentale

În analizarea acestui petit Tribunalul porneşte în a lua în discuţie raportul dintre ordinea de drept internaţional a Naţiunilor Unite şi ordinea de drept a comunităţilor. S-a mai discutat faptul dacă Comunitate şi statele membre în exercitare prerogativelor lor sunt ţinute sau nu de rezoluţiile Consiliului de Securitate adoptate sub Capitolul VII. a Naţiunilor Unite.

Astfel, Tribunalul de Primă Instanţă a decis ca obligaţia statelor membre de a respecta principiul supremaţiei obligaţiilor asumate prin Carta Naţiunilor Unite nu este afectat de Tratatul Instituind Comunităţile Europene, deoarece este o obligaţie asumată înainte de încheierea TCE, deci este acoperită de ipoteza de la art. 307 TCE.

În opinia Tribunalului rezoluţiile consiliului de Securitate adoptate sub Capitolul VII sunt obligatorii pentru statele Comunităţii şi pentru Comunitate, care în această capacitate trebuie să asigură aplicarea rezoluţiilor Consiliului de Securitate. Mai mult, Comunitatea nu poate aplica prevederi al dreptului comunitar care ar reprezenta un impediment în executarea obligaţiilor care derivă din Cartă.

Caracterul obligatoriu al rezoluţiilor Consiliul de Securitate, care derivă dintr-o obligaţie de drept internaţional nu obligă în mod direct Comunitatea, pentru că aceasta nu este membru O.N.U. sau un destinatar al rezoluţiilor. Dar, Comunitatea este obligată de rezoluţiile O.N.U. în virtutea dreptului comunitar.

Comunitatea nu poate încălca obligaţiile impuse membrilor săi de către Carta O.N.U. şi aceasta este ţinută în exercitarea atribuţiilor să adoptă măsurile necesare care să faciliteze îndeplinirea obligaţiilor care derivă din Cartă de către statele membre.

În a doua fază Tribunalul trece la a analiza dacă are sau nu jurisdicţie de a cerceta legalitatea măsurilor în cauză. Regulamentul contestat a fost adoptat în lumina unei poziţii comune care a preluat Rezoluţiile Consiliului de Securitate pentru a le acorda efect în ordinea de drept a Comunităţii. În situaţia de faţă Comunitatea a acţionat prin puteri circumscrise, în consecinţă nu a avut o putere discreţionară autonomă în sensul că nu putea să altereze conţinutul rezoluţiilor şi nici nu putea înfiinţa vre-un mecanism care să conducă la o asemenea alterare.

Astfel, cercetarea legalităţii regulamentului contestat, în mod direct sau indirect ar însemna cercetarea legalităţii rezoluţiilor Consiliului de Securitate.

În consecinţă Tribunalul consideră că, de principiu, rezoluţiile Consiliului de Securitate nu sunt acoperite de puterile judiciare ale instanţei comunitare, dar Tribunalul este ţinut, în măsura posibilităţilor, să cerceteze compatibilitatea acestor rezoluţii cu obligaţiile statelor comunitare izvorâte din Carta Naţiunilor Unite.

Tribunalul a mai decis că în mod indirect are competenţa de a cerceta legalitatea rezoluţiilor, dar numai într-o singură ipoteză, anume compatibilitatea acestora cu normele de jus cogens, înţelese drept un corp de reguli de drept internaţional public, care obligă toate subiectele de drept internaţional, incluzând aici şi organele Naţiunilor Unite şi de la aceste norme nici o derogare nu este posibilă.

În speţă, Tribunalul a urmărit să analizeze dacă măsurile dispuse la nivel O.N.U. şi preluate ca atare de Comunitate sunt conforme principiului respectării drepturilor fundamentale ale omului, normă – în opinia Tribunalului – care are caracterul unei norme de jus cogens, în consecinţă nu poate suferii nici o derogare.

Examinând prin această prismă sancţiunile aplicate, Tribunalul concluzionează că de la aceste măsuri există derogări şi excepţii şi că scopul lor nu este acela de a supune persoana înscrisă pe listă unor tratamente inumane ori degradante. Mai mult, măsura nu a fost arbitarară sau neproporţională în ceea ce priveşte ingerinţa în dreptul la proprietate a reclamanţilor. Măsurile au urmărit un interes public fundamental pentru comunitatea internaţională, anume combaterea terorismului internaţional. Îngheţarea de fonduri este o măsură temporară, în consecinţă nu afectează substanţa dreptului de proprietate. În final, se precizează că atât la nivel O.N.U. cât şi la nivel comunitar există o procedură prin care listele sunt revizuite.

Referitor la susţinerea reclamanţilor că le-ar fi fost încălcat dreptul lor de a fi audiate, Tribunalul a concluzionat că nu există nici o regulă obligatorie de drept internaţional public, care să prevadă că în atare situaţii persoanele interesate să fie audiate înainte de a fi trecute pe listă.

Referitor la petitul părţilor cum că nu le este asigurat dreptul la o revizuire judiciară a măsuri, Tribunalul a precizat că reclamanţii au avut dreptul – pe care l-au şi exercitat – de a introduce o acţiune în anulare împotriva regulamentului prin care s-a dispus măsura. În acest fel Tribunalul a considerat că prin prisma celor menţionate despre limitele jurisdicţiei sale în această problematică, realizează un control efectiv, deci dreptul reclamanţilor la un recurs efectiv nu a fost încălcat în cauză. Mai mult, dat fiind şi natura specifică a rezoluţiilor Consiliului de Securitate, nici o instanţă internaţională nu are dreptul de a cerceta legalitatea acestor măsuri, dar în esenţă, trebuie precizat că procedura Comitetului de Sancţiuni permite autorităţilor naţionale să se adreseze cu cereri privind reexaminarea situaţiei persoanelor aflate pe liste, deci şi această procedură ar reprezenta o metodă rezonabilă – dată fiind circumstanţele neobişnuite ale domeniului – de a se asigura respectarea dreptului la un recurs efectiv.

În consecinţă, Tribunalul a respins în totalitatea ei cererea reclamanţilor privind anularea regulamentului contestat.

MOTIVELE DE APEL


Domnul Kadi a introdus două motive de apel: lipsa unei baze legale pentru adoptarea regulamentului contestat şi în încălcarea mai multor norme de drept internaţional de către Tribunalul de Primă Instanţă şi consecinţele acestor încălcări în ceea ce priveşte judecarea cererii sale privind încălcarea drepturilor fundamentale.

Al Barakaat a formulat drept motive de apel faptul că regulamentul contestat nu ar avea bază legală, încălcarea art. 249 TCE şi încălcarea anumitor drepturi fundamentale.

Regatul Unit, intervenient în cauză, a formulat un motiv de apel, anume faptul că Tribunalul de Primă Instanţă a comis o eroare de drept atunci când s-a considerat competent să examineze legalitatea Rezoluţiilor Consiliului de Securitate, în ceea ce priveşte conformitatea acestora cu normele de jus cogens.

În privința bazei legale a regulamentului contestat

Argumentele părțiilor

Domnul Kadi:
- Tribunalul de Primă Instanță a greșit în drept, considerând că art. 60 301 TCE pot servi drept bază legală pentru adoptarea reglementului contestat, deoarece Tribunalul nu a explicat, cum poate, o prevedere din Tratat care privește adoptarea de măsuri restrictive împotriva statelor terțe, să servească drept bază legală pentru adoptarea unor măsuri restrictive împotriva unor indivizi și entități nonstatale.
- Art. 301 TCE nu poate servi servi drept un pod, în sensul că nu include prerogativele pentru a lua măsuri în scopul îndeplinirii obiectivelor Tratatului asupra Uniunii Europene.
- Tribunalul a interpretat greșit art. 308 TCE, deoarece Comunitatea și Uniunea reprezintă două sisteme integrate, dar separate.

Republica Franceză, Regatul Unit și Consiliul:
- art.60 și 301, în coroborarea cu art 308 poate servi pentru adoptarea unor măsuri restrictive împotriva persoanelo și entităților nonstatale.
Comisia:
- art. 301 este formulată într-o manieră destul de largă încât permite adoptarea unor sancțiuni economice șI împotriva persoanelor.
- și art. 41 din Carta O.N.U. folosește cuvinte asemănătoare art. 301; art. 301 în mod clar arată că autorii lui au voit să creeze un cadru pentru implementarea în sistemul Comunității a tuturor măsurilor adoptate de Consiliul de Securitate.
- Art. 301 pune în aplicare un pod proceural între Comunitate și Uniune.


Aprecierea Curții

În primul rând, trebuie menționat că acțiunea în anulare a fost îndreptată împotriva Regulamentului 467/2001, care a fost abrogat și înlocuit de regulamentul contestat. Curtea consideră că art. 60 și 301 se referă la state terțe, concept care include și conducătorii unui stat și indivizi asociate sau controlate de ei. Sancțiunile dispuse de Rezoluția 1390(2002), pentru a cărui adoptare a fost emis regulamentul contestat, prevede măsuri care nu au nici o legătură cu un stat terț. După prăbușirea regimului Talibanilor, măsurile ONU au fost direcționate în special împotriva lui Usama bin Laden, în concluzie nu cad sub incidența art. 60 și 301.

Măsurile prevăzute de regulamentul contestat sunt menite să contribuie la combaterea terorismului internațional, prin înghețarea unor resurse financiare care pot fi folosite pentru finanțarea terorismului. Măsurile despre care vorbește art. 301 TCE sunt destinate pentru a impune sancțiuni economice unor state terțe.

Conform jurisprudenței Curții, baza legală a unei măsuri a Comunității trebuie să se aseze pe factori obiectivi, care pot fi controlate judiciar, incluzând sub acest control și scopul și conținutul măsurii. O măsură comunitare cade sub incidența politicii comerciale comune, dacă este legat de comerțul internațional, este menită să promoveze, să faciliteze sau să guverneze comerțul și are efecte imediate asupra comerțului și produselor.
O altă precizare legat de baza legală a regulamentului contestat, este legat argumentul Tribunalului de Primă Instanță, care a susținut că era posibilă adoptarea regulamentului contestat pe baza art. 60 și 301, coroborat cu art. 308, deoarece este posibil prin recurgere la art. 308, să se atașeze obiectivelor comunitare ale regulamentului (politica comercială comună) și obiectivele Uniunii Europene (politica externă și de securitate comună – combaterea terorismului).

Apelul la prevederea de la art. 308 pretinde ca măsura în cauză să fie legată de o operație pe piața comună și să fie menită să ducă la îndeplinire obiectivele comunității. Art. 308 face parte dintr-un sistem instituțional bazat pe principiul afirmării competenței și art. 308 nu poate servi pentru a extinde scopul puterilor comunitare peste cadrul creat de TCE.

Cu toate că includerea art. 308 ca și bază legală a regulamentului pare a fi nejustificată de faptul că măsurile urmăresc obiective acoperite de Politica Externă și de Securitate Comună, dar prevederile la care se bazează regulamentul, pot fi considerate în mod legitim drept fundațiile lui, deoarece Curtea constată că regulamentul urmărește obiectivele Comunității și este legat inseparabil de operațiuni ale pieței comune.

În consecință. Curtea respinge apelul reclamanților și menține concluzia la care a ajuns și Tribunalul de Primă Instanță, în sensul că art. 60, 301 și 308 pot servi drept bază legală pentru adoptarea regulamentului contestat.

În ceea ce privește motivul de apel privind încălcarea art. 249 TCE

Tribunalul de Primă Instanță a susținut că, deoarece regulamentul contestat este de aplcabilitate generală, se adresează persoanelor într-o manieră abstractă, deci nu încalcă art. 249.

Al Barakaat susține că deoarece persoanele cărora se adresează regulamenul sunt expres prevăzute la anexa regulamentului, în consecintă regulamenul practic nu este un regulament, pentru că nu are aplicabilitate generală, deci ar fi o decizie comunitară în sensul art. 230 TCE.

Curtea ajunge la concluzia contrară și enunță că regulamentul este de aplicabilitate generală, deoarece se adresează tuturor persoanelor care ar deține fondurile celor care se află pe lista de la Anexa regulamentului contestat, în consecință respinge și acest motiv de apel.

În ceea ce privește motivul de apel privind încălcarea unor drepturi fundamentale

Acest motiv de apel privește limitele jurisdicției instanței comunitare în lumina drepturilor fundamentale și a legalității regulamentului contestat. Acest capăt petit este format din cinci motive susținute de domnul Kadi:
- Tribunalul de Primă Instanță a greșit când a confundat problematica art. 103 din Carta Națiunilor Unite care se referă la primatul obligațiilor statelor membre O.N.U. care derivă din Cartă, asupra altor obligații internaționale, cu problematica – legată de prima, dar separată – a efectului obligatoriu a rezoluțiilor Consiliului de Securitate pe baza art. 25 din Cartă.
- Tribunalul de Primă Instanță a greșit când a susținut că obligațiile care derivă dintr-un tratat internațional și cele care derivă din rezoluțiile Consiliului de Securitate în mod automat trebuie să facă parte din deptul și competența membrilor statelor membre ale Națiunilor Unite.
- Tribunalul a greșit când a susținut că nu are competența de a examina rezoluțiile Consiliului de Securitate adoptate pe baza Capitolului VII.
- Motivarea Tribunalului a fost incoerentă în ceea ce privește partea cu privire la concluzia Tibunalului care exprima că rezoluțiile Consiliului de Securitate pot fi revăzute judiciar doar în măsura în care încalcă norme de jus cogens și în rest beneficiează de o imunitate.
- Faptul că Coniliul de Securitate nu a prevăzut că o instanță internațională să fie competentă în a examina în drept și în fapt legalitatea celor dispuse de comitetul de sancțiuni, nu înseamnă că statele membre nu pot înființa proceduri care să asigure dreptul persoanelor interesate la un recurs efectiv.

Aprecierea Curții

Curtea vorbește la început despre raportul dintre ordinea de drept internațional stabilită de Carta Națiunilor Unite și ordinea de drept a Comunității și despre motivația Tribunalului, conform căruia dacă regulamentul contestat a fost adoptat pentru punerea în aplicare a unei rezoluții a Consiliului de Securitate adoptat pe baza Capitolului VII., ea nu poate fi examinată de jurisdicția comunitară, numai în ceea ce privește compatibilitatea cu normele jus cogens.

Comunitatea, ca și statele membre, sunt bazate pe domnia legii, fapt ce înseamnă că orice act al Comunității trebuie să respecte actul său constituțional, anume Tratatul instituind Comunitatea Europeană, care tabilește un sistem complex de remedii și proceduri menite să permite Curții de Justiție să cerceteze legalitatea măsurilor adoptate de Comunitate.

Un acord internațional nu poate în nici un fel altera alocarea puterilor stabilite de Tratate, în consecință nu are efecte nici asupra autonomiei sistemului de drept a Comunității.

Mai mult, drepurile fundamentale formează o parte integrată a principiilor generale de drept, a căror respectare este asigurată de Curte. În acest domeniu, Curtea ține cont de tradițiile constituționale comune ale statelor membre, de instrumente internaționale privind protecția drepturilor fundamentale și în special de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Jurisprudența CJCE arată că respectarea depturilor fundamentale este o condiție a legalității actelor comunitare și măsurile incompatibile cu drepturile fundamentale nu sunt acceptate de Comunitate.

Astfel, examinarea măsurilor prin care se pune în aplicare o rezoluție, nu înseamnă examinarea legalității rezoluției respective. Iar orice decizie despre compatibilitatea sau incompatibilitatea măsuri cu ordinea de drept al Comunității lasă neatinsă primatul rezoluțiilor în dreptul internațional.

Comunitatea este obligată, în vitutea TCE să ia măsuri pentru implementarea rezoluțiilor Consiliului de Securitate. Carta Națiunilor Unite nu prescrie modul prin care rezoluțiile trebuie implementate, deci acestea sunt puse în aplicare în conformitate cu procedurile interne ale statelor membre. În consecință, principiile care guvernează ordinea de drept internațional a Națiunilor Unite, nu exclud ca o instanță să cerceteze legalitate (în cazul de față din punctul de vedere al dreptului comunitar) actelor care implementează asemenea rezoluții.

În consecință instanța comunitară, în cadrul puterilor conferite de TCE, trebuie să asigure, examinarea legalității tuturor actelor comunitare din lumina drepturilor fundamentale, inclusiv a actelor precum regulamentul contestat, care a fost adoptat pentru a da efect unor rezoluții a Consiliului de Securitate adoptat pe baza Capitolului VII. din Carta Națiunilor Unite. În acest fel, Tribunalul de Primă Instantă a greșit când a susținut că nu poate examina legalitatea regulamentului contestat, deoarece aceasta implementează o rezoluție a Consiliului de Securitate, cu excepția examinării compatibilității măsurii cu normele de drept internațional având caracterul și forța jus cogens.

Pe baza art. 61 din Statultul Curții de Justiție, atunci când CJCE casează o hotărâre a Tribunalului de Primă Instanță, poate pronunța o hotărâre definitivă în cauză, atunci când circumstanțele permit. Astfel, Curtea decide să se pronunțe asupra cererii reclamanților privind încălcarea unor drepturi fundamentale.

În ceea ce privește acuzația reclamanților că dreptul lor de a fi audiați nu a fost respectat, Curtea decide, că deoarece Consiliul nu a comunicat reclamanților probele care să justifice măsurile restrictive impuse împotriva lor și nu le-a acordat dreptul de a fi informați despre aceste probe într-un timp rezonabil după adoptarea măsurilor, reclamanții nu erau în poziția de a formula punctul lor de vedere și în acest fel dreptul lor la apărare, în special dreptul de a fi audiat a fost încălcat.

În lipsa informării despre probele care au stat la baza includerii lor pe listă, reclamanții nu au avut posibilitatea să se apere împotriva acestor probe în fața jurisdicției comunitare, în consecință și dreptul lor la un remediu efectic a fost încălcat.

În ceea ce privește dreptul reclamanților la proprietate, Curtea menționează că aceasta este un principiu general al dreptului comunitar. Însă, nu este absolut și exercitarea acestui drept poate fi restrânsă, în așa fel încât restrângerea să corespundă cu obiectivele urmărite de Comunitate, să nu fie disproporționate și să nu afecteze esența dreptului garantat. Scopul urmărit de regulamentul contestat, precum și obiectivele rezoluțiilor O.N.U. care stau la baza actului comunitar, cu toată procedura de listare privit în ansamblu, ținând cont că există o procedură de examinare periodică a situației celor puși pe asemenea liste, precum și existența unor excepții, motivate pe considerente umanitare, conduc Curtea spre concluzia că, de principiu, măsurile restrictie impuse de regulamentul contestat constituie restrângeri ale dreptului de proprietate care sunt justificate.

Deoarece regulamentul contestat, în ceea ce privește pe domnul Kadi, a fost adoptat fără stabilirea unor garanții care să permite celui vizat să-și aducă cauza în fața autorităților competente, în situația în care restricția impusă era una semnificativă și continuă, restrângerea dreptului la proprietate, la care a fost supus domnul Kadi este una nejustificată.


În consecință Curtea decide casarea hotărârii Tribunalului de Primă Instanță în cauzele T-315/01 și T-306/01 și anuleză Regulamentul Consiliului (CE)881/2002 în ceea ce privește pe domnul Kadi și pe Fundația Internațională Al Barakaat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu