C.E.D.O.: WEBER ŞI SAVARIA ÎMPOTRIVA GERMANIEI, DECIZIE ASUPRA ADMISIBILITĂŢII CAUZEI, DIN 29.06.2006, CEREREA NR. 54934/00

Dreptul la respectarea secretului telecomunicaţiilor internaţionale – prevedere legislativă care permite monitorizarea generală a telecomunicaţiilor – compatibilitatea legislaţiei cu art. 8 a Convenţiei – marginea de apreciere a statului – siguranţa naţională – prevenirea infracţionalităţii

Reclamanţii în cauză sunt Gabriele Weber de cetăţenie germană şi Cesar Richard Savaria şi este cetăţeanul statului Uruguay.

ÎN FAPT

Cauza de faţă priveşte mai multe prevederi ale Legii din 13 august 1968 privind Restrângerea Secretului Corespondenţei, a Poştei şi a Telecomunicaţiilor, aşa numitul „Lege G10” aşa cum a fost modificat de Legea privind Lupta Împotriva Criminalităţii din 28 octombrie 1994.

În special este vorba despre prerogativele sporite pe care a dobândit Serviciul Federal de Informaţii, în sensul înregistrării telecomunicaţiilor prin aşa numitul sistem strategic de monitorizare, care este menit să ajute la identificarea riscurilor existente asupra siguranţei Germaniei (ex. Acte de terorism şi alte infracţiuni grave). Sistemul de monitorizare individuală este interceptarea telecomunicaţiilor în scopul de a ancheta persoane care sunt suspectate că ar fi comis sau intenţionează să comite anumite infracţiuni grave.

D-na Weber este o jurnalistă care lucrează pentru mai multe publicaţii germane şi internaţionale şi investighează subiecte care sunt supuse monitorizării Serviciului Federal de Informaţii. Al doilea reclamant locuieşte în Montevideo, Uruguay şi preia mesaje pentru prima reclamantă atunci când ea este ocupată, pe telefonul lui şi pe telefonul reclamantei şi le transmite ulterior reclamantei.

La data de 19 noiembrie 1995 reclamanţii s-au adresat Curţii Constituţionale Federale şi s-au plâns că anumite prevederi ale Legii privind combaterea infracţionalităţii din 1994, care modifică Legea G10 le încalcă dreptul la secretul telecomunicaţiilor, dreptul de autodeterminare în sfera informaţiilor, dreptul la libertatea presei, şi dreptul de a avea acces efectiv la o instanţă.

Reclamanţii au susţinut că progresul tehnologic face posibilă interceptarea telecomunicaţiilor din oriunde de pe glob şi că de multe ori monitorizarea şi culegerea datelor personale se face fără existenţa unei suspiciuni concrete.

În hotărârea Curţii Constituţionale din 14 iulie 1999 se arată că cererea este inadmisibilă în ceea ce priveşte pe cel de al doilea reclamant. În privinţa cererii d-nei Weber, Curtea Constituţională a decis ca unele prevederi ale legii incriminate sunt incompatibile sau parţial incompatibile cu Legea Fundamentală. Curtea a fixat data de 30 iunie drept termen pentru leguitorul german pentru a adopta o formă conformă cu Constituţia a legii, act care a intrat în vigoare la data de 29 iunie 2001.

Legislaţia naţională relevantă

Constituţia Germaniei garantează dreptul la libertatea de exprimare (art. 5) iar despre dreptul la secretul corespondenţei, a poştei şi telecomunicaţiilor menţionează la art. 10 (2) că aceasta poate fi restrânsă numai prin lege şi numai atunci când se urmăreşte protejarea ordinii constituţionale, existenţa sau siguranţa Federaţiei sau a unui Land, iar persoana asupra căruia se aplică restrângerea nu va fi notificată despre măsură iar procedura de recurs judiciar va fi înlocuită cu sistem scrutin de agenţii numite de leguitor. Art. 19 despre restrângerea unui drept fundamental prevede că în situaţia în care restrângerea conduce la o încălcare a unui drept fundamental, persoana vătămată se poate adresa justiţiei, dar la teza finală art. 19 prevede că art. 10(2) nu va fi afectată de prevederile ei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Klass şi alţii împotriva Germaniei că prevederile Legii G 10 în forma sa iniţială nu contravin Convenţiei Europene.

Legea privind combaterea infracţionalităţii din 1994 a extins sfera subiectelor supuse monitorizării strategice. Restrângerea secretului telecomunicaţiilor se începea la ordinul

Ministerului Federal desemnat de cancelar şi ordinul trebuia să specifice, natura, şi scopul măsurii de monitorizare şi perioada monitorizării, care nu putea să fie mai lungă de 3 luni. Interceptarea avută în vedere de legea G10 se referea şi la telecomunicaţiile internaţionale. Legea a mai stabilit şi două corpuri de monitorizare, anume o comisie parlamentară şi de aşa numita Comisie G10. Informaţiile adunate în urma interceptărilor putea fi folosite numai pentru prevenirea unor fapte cum ar fi un atac armat împotriva Germaniei, atacuri de terorism internaţional, spălare de bani, trafic internaţional de arme, trafic de droguri. În unele situaţii, prevăzute de lege, informaţiile adunate putea fi transmise autorităţilor prevăzute de lege în acest scop.

PLÂNGERI

Reclamanţii au susţinut că unele prevederi ale Legii privind combaterea infracţionalităţii din 1994 care modifică Legea G 10, aşa cum au fost ele interpretate de Curtea Constituţionale Federale le încalcă dreptul la respectarea vieţii lor private şi a corespondenţei, drepturi protejate de art. 8 a Convenţiei.

Reclamanţii au mai susţinut că distrugerea ulterioară a acestor date, conform procedurii prevăzute de actele normative menţionate şi lipsa de comunicare a măsurii de interceptare le încalcă dreptul protejat de art. 13 a Convenţiei.

ÎN DREPT

Susţinerea Guvernului

Guvernul german a argumentat în faţa Curţii Europene că cererea introdusă este incompatibil rationae personae cu prevederile convenţionale. Guvernul a mai susţinut că cei doi reclamanţi îşi au reşedinţa în Uruguay şi că ei au pretins încălcare drepturilor protejate de Convenţie în ceea ce priveşte telecomunicaţiile lor din aceea tară, iar monitorizarea telecomunicaţiilor ar fi trebui să fie calificat drept un act extrateritorial pentru scopurile Convenţiei. Prin urmare, reclamanţii nu au fost sub jurisdicţia Germaniei pentru scopurile art. 1 a Convenţiei. Guvernul a mai susţinut că reclamanţii nu au epuizat căile interne de atac şi că ei nu pot fi consideraţi victime în sensul Convenţiei.

Susţinerea reclamanţilor

D-na Weber a susţinut că plângerea adresată Curţii coresponde rationea personae cu Convenţia, deoarece ea are cetăţenia Germaniei. Amândoi au susţinut că actele nu interesează cauză că actele reclamate au avut efecte extrateritoriale, pentru că astfel statele ar împiedica obligaţiile lor asumate prin Convenţie.

ANALIZA CURŢII

Curtea nu găseşte necesar să analizeze obiecţiile Guvernului şi presupunând că C.E.D.O ar avea competenţa rationae personae, că reclamanţii au epuizat căile interne de atac şi că reclamanţii au calitatea de victime, cererea lor oricum este inadmisibilă din următoarele motive:

Asupra art. 8

1. Dacă a existat o ingerinţă

Guvernul şi reclamanţii au exprimat că prevederile legale incriminate în măsura în care autorizează monitorizarea telecomunicaţiilor reprezintă o ingerinţă în dreptul la secretul telecomunicaţiilor aşa cum sunt ele protejate de art. 8

În continuare, Curtea menţionează că conversaţiile telefonice sunt acoperite de noţiunea de viaţă privată şi corespondenţă în sensul Convenţiei. Reclamanţii, chiar dacă făcea parte dintr-un grup care destul de probabil putea fi vizat de măsurile de monitorizare, nu au reuşit să demonstreze că măsurile de monitorizare strategice. Dar, Curtea mai subliniază că existenţa unor texte legale care permite un sistem secret de monitorizare a corespondenţei reprezintă o ameninţare pentru toate persoanele cărora li se aplică normele respective. În acest fel, măsura prin ameninţarea pe care a postat asupra libertăţii comunicaţiilor între utilizatorii serviciilor de telecomunicaţii, reprezintă ea însăşi o ingerinţă în dreptul reclamanţilor protejat de art. 8.

2. Dacă ingerinţa a fost justificată

O asemenea ingerinţă precum ceea din cauza de faţă este justificată dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 8 para 2, şi anume ea este prevăzută de lege şi este necesară într-o societate democratică.

a) dacă măsura a fost prevăzută de lege

Guvernul a argumentat în faţa Curţii că măsurile incriminate au fost prevăzută de lege şi că ele nu contravin dreptului internaţional public, deoarece monitorizarea telecomunicaţiilor fără fir nu este o încălcare a suveranităţii altor state.

Curtea reiterează că expresia „prevăzută de lege” înseamnă în primul rând că măsura trebuia să aibă o bază legală în sistemul de drept naţional, iar în al doilea rând se referă şi la calitatea legii, pretinzând ca aceasta să fie accesibilă tuturor persoanelor interesate, care să fie în stare să prevadă consecinţele efectelor legii, şi mai ales legea trebuie să fie compatibilă cu principiul domniei legii.

Curtea constată că Legea G10 cu modificările suferite prin Legea privind combaterea infracţionalităţii reprezintă o bază legală în sistemul de drept german, conţine garanţii minime pentru înlăturarea ingerinţelor arbitrare, este destul de previzibilă în sensul că oferă cetăţenilor indicaţii adecvate despre circumstanţele în care autorităţile publice sunt împuternicite să recurgă la măsuri de monitorizare. Prin urmare, ingerinţa în dreptul la respectarea corespondenţei reclamanţilor a fost prevăzută de lege în sensul Convenţiei.

3. Scopul şi necesitate ingerinţelor

Curtea consideră că scopurile urmărite de Legea G 10 şi anume, protecţia securităţii naţionale şi a prevenirii infracţionalităţii sunt scopuri legitime în sensul art. 8(2) a Convenţiei, deci mai rămâne de stabilit dacă măsura a fost necesară într-o societate democratică. Curtea menţionează că în măsurarea echilibrului dintre interesele privind protecţia securităţii naţionale şi protecţia, autorităţile publice se bucură de o margine de apreciere destul de largă în ceea ce priveşte alegerea măsurilor. Dar pentru a prevenii distrugerea democraţiei sub pretextul apărării ei, Curtea trebuie să se convingă că există garanţii adecvate şi efective pentru prevenirea abuzurilor.

Curtea consideră că transmiterea datelor obţinute printr-un sistem de supraveghere generală fără nici o suspiciune prealabilă constituie o ingerinţă destul de gravă în dreptul la respectarea corespondenţei. Dar, Curtea ia în considerare faptul că folosirea acestor informaţii obţinute prin monitorizare strategică a fost limitat: informaţiilor pot fi transmise numai pentru prevenirea sau anchetarea unor infracţiuni deosebit de grave, infracţiuni prevăzute limitativ de lege, fapt ce echilibrează ingerinţa efectuată pe baza Legii G10.

În consecinţă ingerinţa în secretul telecomunicaţiilor pe baza prevederilor legale incriminate este necesară într-o societate democratică în interesul securităţii naţionale şi pentru prevenirea criminalităţii.

În consecinţă Curtea respinge cererea reclamanţilor în ceea ce priveşte art. 8 pe baza art. 35 para. 3 şi 4, pe motiv că este în mod vădit nefondată.