Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat încă o hotărâre împotriva României, în care a constatat că procedura recursului în anulare - în prezent abrogată - încalcă dreptul la un proces echitabil
dreptul la un proces echitabil - anularea unei hotărâri definitive și irevocabile - art. 1 protoculul 1, dreptul la respectarea proprietății - acțiunile drept ”bunuri” în sensul Convenției.
ÎN FAPT
Reclamantul, domnul Vasile Tripon, s-a născut în 1945 și locuieste în Germania. La data de 12 noiembrie 1996, Reclamantul a cumpărat acțiuni la o societate românească și la 24 ianuarie 1997, când el a înregistrat acțiunile la Registrul Comerțului, acestea reprezentau 87,5% din valoarea totală a capitalului nominal a companiei L.
La data de 9 martie 2000 restul acționarilor au decis anularea acțiunilor reclamantului pe motiv că acestea nu le-a plătit valoarea lor, în ciuda mai multor notificări. Ulterior această mențiune a fost înscrisă și la Registrul Comerțului.
La data de 15 ianuarie 2001 reclamantul a inițiat o acțiune la Tribunalul București, urmărind anularea deciziei din 9 martie 2000, iar Tribunalul a concluzionat că în speță au fost încălcate prevederile Legii nr. 31 din 1990 privind societățile comerciale. Hotărârea a fost menținută de către Curtea de Apel București, ca urmare a unui apel introdus de societatea comercială (12 martie 2002).
Reclamantul a inițiat o nouă acțiune prin care a urmărit ștergerea mențiunii de la Registrul Comerțului, prin care s-a menționat că el nu mai are calitatea de acționar. Acțiunea a fost admisă și a devenit definitivă la data de 20 noiembrie 2002.
La o data care nu a fost menționată, Procurorul General al României a pornit o acțiune la Curtea Supremă de Justiție, în procedura recursului în anulare, împotriva hotărârii din 12 martie 2002, pe motiv că reclamantul nu ar avea calitate procesuală de a iniția o asemenea acțiune. Curtea Supremă de Justiție a ajuns la concluzia că reclamantul și-a pierdut calitatea de acționar la data când acțiunile sale au fost anulate, situație confirmată prin înscrierea mențiunii în acest sens la Registrul Comerțului. Astfel, la data de 25 martie 2003 Curtea a admis cererea Procurorului General, iar referitor la fondul cauzei, a respins acțiunea inițială a reclamantului.
ÎN DREPT
Asupra art. 6(1)
Reclamantul a susținut că i s-a încălcat dreptul de la un proces echitabil i-a fost încălcat prin anularea și întoarcerea, printr-o cale de atac extraordinară a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În susținerea sa, reclamantul a invocat art. 6(1) din Convenție.
Susținera părților
Guvernul în primul rând a susținut că procedura că speța diferă în mod fundamental de cauze asemănătoare judecate de Curte, unde s-a contestat încălcarea art. 6(1) pe motivul admiterii unor recursuri în anulare (Guvernul s-a referit la cauza Brumăreșcu și la cauza Mașinexportimport Industrial Group SA). În acest sens Guvernul menționează că Procurorul General nu a acționat din proprie inițiativă, ci la cererea uneia dintre părți. Cauza se referea la o chestiune de drept privat, așa că ambele părți aveau posibilitatea de a se adresa Procurorului General. În final, Guvernul a informat Curtea că prevederile Codului de Procedură Civilă privind recursul în anulare (art. 330 și urm.) au fost abrogate. Reclamantul a susținut că autoritatea de stat a intervenit într-o dispută de drept privat.
Aprecierea Curții
Curtea reamintește că art. 6(1) trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, unde printre altele, se enunță ideea că domnia legii este o parte a moștenirii comune a statelor contractante. Domnia legii presupune principiul securității juridice, care înseamnă că acolo unde o dispută s-a decis printr-o hotărâre judecătorească definitivă, această decizie să nu mai poate să fie revăzută.
Curtea mai menționează că nici o parte la o dispută nu are dreptul să urmărească anularea unei hotărâri finale, numai pe simplul motiv că dorește o rejudecare a cauzei. Puterea instanțelor mai înalte în grad ar trebui să fie direcționată spre corectarea unor erori judiciare, iar nu spre a întreprinde o nouă examinare a cauzei. O excepție de la această regulă poate fi admisă numai atunci când circumstanțele sunt substanțiale în acest sens.
Curtea ajunge la concluzia că în cauza dedusă spre judecare, nu s-a întâmplat altceva în fața Curții Supreme, decât o reinterpretare a faptelor. Curtea consideră intervenția Procurorului General într-o dispută de drept privat drept o circumstanță agravantă și respinge argumentul cum că ambele părți aveau posibilitatea să se adreseza Procurorului General, deoarece aceasta oricum avea discreția să-si exercită prerogativa declanșării unui recurs în anulare sau nu.
Din aceste motive, Curtea consideră că anularea hotărârii definitive și irevocabile din 12 martie 2002, încalcă dreptul reclamantului la un proces echitabil, în consecință, în cauză art. 6(1) a fost încălcată.
Asupra art. 1 Protocolul 1
Reclamantul a susținut că anularea unei hotărâri definitive și irevocabile prin care el a fost recunoscut drept proprietarul a 87,5% din capitalul nominal a societății comerciale, încalcă dreptul lui garantat de art. 1 a Protocolului 1, care prevede în felul următor:
Articolul 1 . Protecţia proprietăţii
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.
Susținerea părților
Guvernul a susținut că reclamantul nu a fost proprietarul – pentru scopurile art. 1 – a acțiunilor, deoarece nici o instanță nu a stabilit că el ar fi plătit acțiunile. Reclamantul a susținut că el era proprietarul acțiunilor, fapt stabilit și de hotărârea judecătorească care a fost casată.
Aprecierea Curții
Conform aprecierii Curții, decizia definitivă din 12 martie 2002 a recunoscut calitatea de acționar a reclamantului. De aceea, până la data admiterii recursului în anulare reclamantul a avut cel puțin pretenția legitimă să-si exereze drepturile sale ca și acționar, adică să influențeze deciziile luate în cadrul societății și să controleze acțiunile sale. Problema dacă reclamantul a plătit sau nu acțiunile nu este relevant pentru procedura din fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Renine autorităților naționale, în special instanțelor să determine acest lucru, într-o procedură care să respecte cerințele art. 6. De asemenea, determinarea prejudiciului material suferit de reclamant, nu este important pentru determinarea efectuată de Curte în ceea ce privește art. 1 din Protocolul 1, ea însă are importanța pentru scopurile art. 41. În consecință, a existat un drept al reclamantului asupra unor ”bun” în sensul Convenției.
Curtea consideră că anularea unei hotărâri definitive și irevocabile constituie o ingerință în dreptul reclamantului la ”respectarea bunurilor sale”. Chiar presupunând că ingerința ar fi urmărit un interes public, Curtea consideră că aceasta nu este justificată, deoarece nu s-a păstrat un echilibru și reclamantul a suportat toată urmările ingerinței. În consecință, Curtea constată că art. 1 din Protocolul 1 a fost încălcată.
Aplicarea art. 41
Art. 41 prevede în felul următor:
Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.
Prejudiciu
Reclamantul a pretins 332.500 EUR pentru valoarea acțiunilor sale și 500.000 EUR pentru profitul nerealizat. A cerut Curții să determină o sumă pentru prejudiciul moral suferit.
Guvernul a reiterat că reclamantul nu a avut niciodată ”bunurile” pe care el le pretinde, deci nu avea cum să sufere un prejudiciu. De asemenea, Guvernul a susținut respingerea pretențiilor reclamantului privind o eventuală despăgubire pentru prejudiciu moral, deoarece reclamantul nu a înaintat o cerere validă în această privință.
Deoarece la solicitarea Curții, reclamantul nu a trimis documente care să justifice pretențiile lui pentru daune materiale, Cutea respinge aceste pretenții în totalitatea lor. Pentru daunele morale suferite Curtea acordă 2.000 EUR reclamantului.
Cheltuieli
Reclamantul a pretins suma de 10.000 EUR pentru cheltuieli, fără să le nominalizeze sau să specifice destinația lor. Conform jurisprudenței Curții, reclamantul ar fi îndreptățit la rambursarea cheltuielilor în măsura în care arată că acestea au fost necesare și rezonabile ca și quantum. Deoarece în prezenta cauză Curtea nu a avut la dispoziție informații care să îndeplinească criteriile de mai sus, respinge ca nefondată pretenția reclamantului.
NOTĂ
Pentru o mai bună înțelegere a hotărârii mai sus prezentate, considerăm oportun să precizăm câteva aspecte legate de art. 1 din Protocolul 1.
În primul rând, ne referim aici la precizări terminologice, deoarece există câteva diferențe semantice între variantele autentice a Convenției, în limba engleză și franceză (sau franceză și engleză), respectiv varianta în limba română.
Traducerea acestui articol în limba română s-a făcut după textul din limba franceză. De aceea, considerăm util să reproducem cele 3 traduceri:
- respectarea bunurilor sale
- respect de ses biens
- peaceful enjoment of his possessions
Diferențele terminologice între varianta în engleză și ceea din franceză a articolului se datorează deosebirilor existente în materia proprietății între sistemul common law și cel continental. (A se vedea: Corneliu Bârsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol. I., Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005, p. 970)
Noțiune de ”bun” în sensul Convenției, are un înțeles autonom (ca și alte prevederi ale Convenției) și nu se referă doar la bunuri corporale ci și la alte drepuri și interese ce constituie active, de exemplu în speța expusă acțiunile unei societăți comerciale de drept român au fost considerate ca fiind bunuri în sensul Convenției.
Comentarii
Trimiteți un comentariu