Treceți la conținutul principal

Lucrare de licenţă VIII. Cercetarea bibliografică. Utilizarea bibliotecii


A-ţi întocmi bibliografia înseamnă a căuta ceva despre a cărui existenţă nu se ştie încă. Cercetătorul bun este cel capabil să intre într-o bibliotecă fără a avea nici cea mai mică idee despre un subiect şi a ieşi de acolo ştiind ceva mai mult despre acel subiect.
Este ca şi cum în copilărie începi să-ţi construieşti mental, poate arhaic, imaginea iubitei/iubitului într-un mod originar, dar aparent haotic, după care începi să regăseşti la diverse personaje reale trăsături care coincid sau se aseamănă celor deja imaginate! Este posibil? Încercaţi!
Catalogul – reprezintă instrumentul necesar pentru a începe o cercetare într-o bibliotecă. De regulă există catalog pe subiecte şi catalog pe autori. Catalogul pe autori serveşte aceluia care ştie deja ce anume vrea. Pentru cine nu ştie încă, există catalogul pe subiecte. Trebuie însă utilizate cu îndemânare, deoarece studentul care doreşte să afle ceva pe o tematică de genul „rebus sic stantibus” (cauză de încetare a efectelor unui tratat internaţional), s-ar putea să nu-i fie la îndemână să caute expresia ca atare în catalogul pe subiecte, ci ar trebui să caute domeniul „drept internaţional public”, după care subdomeniul „tratate internaţionale”, iar ulterior rubrica „încetarea tratatelor”. În plus uneori, termenii căutaţi pot figura în formule diferite în cadrul catalogului; spre exemplu, expresia „competenţa materială” poate figura sub denumirea latină „rationae materiae” ori „ratione materiae” etc. O altă capcană, ar putea fi legată de modul de funcţionare şi organizare al bibliotecii: într-o sală să fie catalogul pentru tratate, cărţi, manuale, pe când catalogul de reviste de specialitate să îl identificaţi într-o altă sală. Ori, o carte ar putea figura doar la secţia de studiu la sală, pe când unele cărţi să figureze atât la secţia de studiu la sală precum şi la secţia de împrumut etc. O altă capcană pe care am putea să o întâlnim îndeosebi la bibliotecile cu carte veche, poate să constea în utilizarea unei terminologii trecute, unii termeni fiindu-ne chiar necunoscuţi, deşi în realitate cunoaştem conceptele sub o denumire modernă, ori concepte derivate sau asemănătoare. Astfel, spre exemplu, dacă ne interesează problematica „dreptului de preemţiune”, în catalogul pe subiecte putem liniştiţi să ne uităm şi după termenul „protimisis”, care în prezent nu este utilizat în dreptul pozitiv, deşi stă la originea conceptului.
Ceea ce majoritatea studenţilor nu cunosc este că în bibliotecile bune există câteva instrumente extraordinare, ce ajută la identificarea bibliografiei: enciclopedii, istorii generale şi repertoare bibliografice. În mod firesc, dacă m-ar interesa domeniul drept internaţional public, aş putea solicita la secţia de consultare a bibliotecii asemenea instrumente şi să alcătuiesc o bibliografie pe autori care au scris pe materia respectivă, după care să trec la consultarea catalogului pe autori.
Repertoarele bibliografice sunt cele mai sigure pentru cine are deja idei clare despre propriul subiect de licenţă. Pentru anumite discipline există manuale celebre în care se găsesc toate informaţiile bibliografice necesare.
Modul cel mai comod (teoretic vorbind!) pentru a identifica repertoarele bibliografice este să cereţi titlul acestora de la conducătorul ştiinţific al tezei. În a doua instanţă, vă puteţi adresa bibliotecarului care vă va indica sala ori raftul în care aceste repetoare sunt disponibile. Este utilă stabilirea unei relaţii cu bibliotecarul deoarece poate să vă economisească mult din timp şi, în al doilea rând, îi veţi face un compliment prin aceea că îi permiteţi să-şi demonstreze calitatea memoriei sale şi a erudiţiei sale şi a bibliotecii sale.
Există de asemenea o serie de biblioteci computerizate, unde se pot obţine date bibliografice fantastice. Spre exemplu, biblioteca virtuală a palatului păcii din Haga este extraordinară, iar pe internet puteţi efectua căutări după an, după numele autorului, după denumirea cărţii, sau după tipul de documentar (revistă, tratat etc), ori după aproximaţii ale unora dintre acestea. (http://www.ppl.nl) – la opţiunea catalog
În rest, un rol important îl poate juca intuiţia şi talentul.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Note de şedinţă, prescurtări scrise şi concluzii scrise

O problemă procedurală destul de importantă, dar de multe ori tratată superficial sau chiar ignorată este reprezentată de „concluziile scrise.” Atât în materie civilă cât şi penală, dezbaterea cauzei implică uneori şi formularea şi depunerea unor concluzii scrise. Dreptul procesual civil cunoaşte însă o sintagmă specifică în această materie, şi anume „prescurtările scrise”. În cadrul procedurii penale există de asemenea „note privind desfăşurarea şedinţei de judecată”; acestea neavând legătură cu concluziile amintite anterior. Un punct de plecare al analizei deosebirilor semnificative şi substanţiale între sintagmele care fac obiectul acestui articol îl constituie articolul 146 C. proc. civ., articol potrivit căruia: Părţile vor putea fi îndatorate, după închiderea dezbaterilor, sa depună concluzii scrise sau prescurtări scrise, semnate de ele, a susţinerilor lor verbale. Părţile vor putea depune concluzii sau prescurtările chiar fără sa fie obligate. Ele vor fi înregistrate. şi articol…

Mai bine suspect decât învinuit

Proiectul noului Cod de procedura penală - calitatea de făptuitor - calitatea de suspect - calitatea de învinuit - evoluţii legislative


Înainte de pornirea procesului penal, cel ce a săvârşit infracţiunea are calitatea de făptuitor, această calitate fiind menţionată deseori în legea procesual penală (art. 200, 214, 215 C. proc. pen.). Făptuitorul, ca subiect al raportului juridic de conflict, devine, după declanşarea procesului penal, subiectul principal pasiv al raportului juridic procesual penal.
O dată cu începerea urmăririi penale împotriva făptuitorului, aceasta dobândeşte calitatea de învinuit (art. 229 C. proc. pen.). Spre deosebire de făptuitor, învinuitul, este subiect de drepturi şi obligaţii procesuale.
În Codul de procedură penală în vigoare (art. 229) se arată că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte „învinuit” cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa.
Din cuprinsul dispoziţiilor art. 228 alin. 1, reiese că urmărirea penală poa…

Argumentarea lui Dahij în cauza Zelxa şi Asociaţia Spirituală a Cavalerilor Vechiului Agathirs vs. Agatis

Documentul poate fi descărcat de aici în format pdf
DESCRIEREA GENERALĂ A STATULUI AGATIS1. Statul Agatis a devenit un stat independent în anul 1975 sub denumirea de „Republica Federală Agatis”, situată pe un teritoriu asupra căruia de-a lungul istoriei şi-au exercitat suveranitatea diferite entităţi ale dreptului internaţional public. Astfel, în perioada medievală, populaţia situată pe teritoriului actualului stat Agatis, era organizată în cadrul cunoscutei Împărăţii a Agathirsului, aceasta fiind perioada de înflorire a statului. Cu toate acestea, în secolele XV-XVII, Împărăţia este supusă unui val masiv de migraţii ale unor popoare nomade venite dinspre estul continentului. În cele din urmă, slăbită economic şi militar, Împărăţia Agathirsului devine un stat cu o poziţie politică precară, nesustenabil etatic, într-o regiune supusă unor variate ameninţări. În acest context, fără a fi foarte clar firul istoric al evenimentelor, este cunoscut cert doar că în anul 1669 Regatul Anarcsis, u…