Fragmentarium

Mircea Eliade este unul dintre cei care sunt criterii în evoluţia psihologică firească a individului. În anul 1939, editura Vremea scotea la lumina tiparului lucrarea „Fragmentarium”.

Printre numeroasele pagini cu privire la concepţia autorului se regăsesc câteva pasaje interesante referitor la Titlul lucrării. Spre pildă:
„Geniul (se referă la o stare de spirit – n.a), faţă de condiţia umană, este „cu totul altceva”. Deaceia fragmentele neinspirate, inerte, mediocre, din opera unui mare creiator ne ajută să înţelegem mai bine fenomenul geniului. Căci asemenea fragmente ne atrag atenţia asupra paradoxului geniului: pe de o parte el este „cu totul altceva” (ganz anderes – n.a.), iar pe de altă parte el este întocmai ca ceilalţi (mediocru, inegal, plat etc.). Paradoxul acesta ne aminteşte situaţia sfântului în lume: deşi nu mai participă la condiţia umană, sfântul continuă să rămână între oameni, asemenea lor. El mănâncă, doarme, umblă, vorbeşte ca ceilalţi oameni. El este inteligent sau stupid, talentat sau netalentat, cultivat sau ignorant, frumos sau bătrân – întocmai ca restul omenirii – deşi starea de sfinţenie transcede şi anulează toate aceste calificări ale condiţiei umane. Sfântul este şi nu este om, în acelaş timp. Mediocritatea intermitentă a geniului corespunde acestui paradox al sfântului. Un geniu ni se relevă câteodată „mediocru” sau „inferior”, întocmai după cum un sfânt rămâne inteligent sau stupid.
Dealtfel, paradoxul acesta al „ruperii de nivel” se întâlneşte în orice gest religios. Prin magia ritualului, Prajapati – zeu al Totului – se identifică cu cărămizile altarului vedic: esse coincide cu non-esse, Universul cu un fragment, Spiritul cu un obiect. Aceeaş formulă paradoxală rezumă aproape majoritatea actelor religioase: transcendentul coincide cu imanentul, absolutul cu relativul, esse cu non-esse.În cazul nostru, geniul coincide cu non-geniul, cu mediocrul şi nesemnificativul. Meditaţi asupra acestei coincidenţe; veţi găsi aici valoarea religioasă a geniului”.