13 octombrie 2008

BRUMĂRESCU împotriva României (Hotărârea CEDO din 28 octombrie 1999)

Dreptul la un proces echitabil; dreptul de acces la justiţie; respectarea proprietăţii private; dovada dreptului de proprietate; recurs în anulare

Domnul Dan Brumărescu, cetăţean român a sesizat iniţial Comisia (9 mai 1995), iar ulterior Curtea Europeană a Drepturilor Omului (3 noiembrie 1998), invocând încălcarea de către statul român a articolelor 6 alin. 1) din Convenţie şi art. 1 din Protocolul 1, privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la respectarea proprietăţii private.

În fapt,
1. Situaţia care a generat prezenta cauză priveşte proprietatea asupra unei case din Bucureşti, construită în anul 1930 de părinţii reclamantului Brumărescu, dar, ulterior, în anul 1950 preluată abuziv de către stat printr-un Decret şi pusă parţial la dispoziţia foştilor proprietari prin închiriere, în timp ce o altă parte a casei a fost închiriată şi ulterior vândută familiei Mirescu, anterior anului 1990 (în final domnul Mircea Dan Mirescu prin moştenire a dobândit locuinţa – numit în continuare terţ intervenient).
2. În anul 1993, d-l Brumărescu a solicitat pe calea unei acţiuni în revendicare restituirea casei, iar la data de 9 decembrie Judecătoria a constatat aplicarea greşită a legii în perioada deposedării antecesorilor reclamantului de casă şi a dispus restituirea întregului imobil, sentinţa judecătoriei rămânând definitivă şi irevocabilă prin neexercitarea vreunei căi de atac. Între anii 1994-1996 reclamantul a achitat toate taxele aferente imobilului.
3. Procurorul general al României, în urma unui memoriu formulat de domnul Mircea Dan Mirescu, a declarat recurs în anulare împotriva hotărârii din 9 decembrie 1993, arătând că judecătorii au depăşit limitele competenţelor judecătoreşti atunci când au examinat legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950, iar Curtea Supremă de Justiţie prin decizia pronunţată la data de 1 martie 1995 a anulat hotărârea din 9 decembrie 1993 şi a respins acţiunea reclamantului, constatând printre altele că imobilul a fost preluat de stat prin lege (Decret) şi că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să examineze modul de aplicare a dispoziţiilor sale, deci că judecătoria a depăşit limitele competenţelor judecătoreşti, aducând atingere competenţelor puterii legislative. Curtea Supremă de Justiţie nu a negat dreptul foştilor proprietari de a introduce acţiuni în revendicare, dar a considerat că, în cauză, reclamantul nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, în timp ce statul a demonstrat că titlul său era întemeiat pe decretul de naţionalizare.
4. Ulterior pronunţării primei hotărâri de către Judecătorie, reclamantul s-a adresat Comisiei de aplicare a legii nr. 112/1995 solicitând restituirea imobilului. Comisia a dispus restituirea către reclamant a locuinţei din imobil pe care o locuia în calitate de chiriaş, iar pentru restul a dispus acordarea de despăgubiri. Împotriva deciziei Comisiei reclamantul a introdus o plângere, dar prima instanţă i-a respins plângerea, iar la data judecării de către instanţa europeană pe rolul tribunalului se afla apelul introdus de către reclamant împotriva hotărârii primei instanţe.
5. În ce priveşte dreptul intern aplicabil sunt relevante atât prevederile actelor normative incidente (prevederi ale Constituţiei, prevederi ale codului de procedură civilă, ale Decretului 92/1950, ale legii nr. 112/1995 şi ale codului civil.) precum şi jurisprudenţa instanţelor naţionale. Astfel, pentru perioada 1990-1998 jurisprudenţa confirmată de Curtea Supremă de Justiţie era în sensul că instanţele judecătoreşti nu aveau competenţa de a judeca cererile de restituire al imobilelor preluate în perioada 1944-1989, jurisprudenţă schimbată abia prin decizia CSJ –secţiile unite, din 28 septembrie 1998. Cu toate acestea, anumite considerente cuprinse în hotărâri ale Curţii Constituţionale, încă din 1995, lăsau să se înţeleagă că prevederile constituţionale ofereau protecţie dreptului de proprietate iar garanţia apărării se regăsea în final în competenţa instanţelor de judecată.
6. În final, reclamantul s-a adresat Comisiei europene (1995), iar în raportul din data de 15 aprilie 1998 a concluzionat în unanimitate că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie(decizia de admisibilitate). Ca urmare, cauza a fost deferită procedural Curţii europene a drepturilor omului.
În drept,
Cu privire la calitatea de victimă
Conform opiniei Guvernului, faptele noi intervenite după decizia asupra admisibilităţii din data de 22 mai 1997 atrag pierderea calităţii de victimă a reclamantului, în sensul art. 34 din convenţie. Faptele noi la care guvernul face referire constau în decizia Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 de a acorda proprietatea asupra imobilului locuit de reclamant şi despăgubiri pentru restul de imobil, decizie împotriva căreia reclamantul depusese plângere.
Conform jurisprudenţei constante a Curţii, victimă, în sensul art. 34 din convenţie, este persoana direct vizată de acţiunea sau de omisiunea în litigiu, existând o încălcare a cerinţelor Convenţiei chiar şi în absenţa vreunui prejudiciu; acesta are importanţă numai în ceea ce priveşte art. 41. Prin urmare, o hotărâre sau măsură favorabilă reclamantului, în principiu, nu este suficientă pentru pierderea calităţii de „victimă”, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţă, şi apoi au reparat încălcarea convenţiei.
Curtea europeană a constatat în mod corect că originea cauzei aflate pe rolul său se găseşte în modul în care a înţeles Curtea Supremă de Justiţie să soluţioneze în 1995 cauza reclamantului, pe care l-a pus în imposibilitatea de a-şi apăra dreptul său în faţa instanţelor judecătoreşti, în timp ce schimbarea apărută în jurisprudenţă după 1998 nu presupune obligaţia reclamantului de a se adresa din nou cu o acţiune în revendicare deoarece rezultatul unei asemenea acţiuni ar fi incert datorită principiului autorităţii de lucru judecat iar pe de altă parte deoarece efortul ar fi disproporţionat şi excesiv pentru reclamant. În plus, procedura în faţa Comisei de aplicare a Legii nr. 112/1995 era accesorie obiectului cauzei şi nu înlătura încălcarea şi efectele produse prin decizia Curţii Supreme de Justiţie. De urmare, Curtea europeană a respins excepţia lipsei calităţii de victimă a reclamantului, excepţie invocată de Guvern.
Cu privire la epuizarea căilor de recurs interne
Curtea europeană a apreciat drept neîntemeiată excepţia invocată de Guvern şi tardivă totodată, deoarece ea fusese adusă în discuţie după ce Comisia europeană s-a pronunţat asupra admisibilităţii. Netemeinicia rezulta din chiar faptul că acţiunea în revendicare fusese calea promovată iniţial de reclamant astfel că acestuia nu i se putea pretinde să mai promoveze o nouă acţiune în revendicare pentru simplul motiv că s-a schimbat cadrul juridic legal.
Cu privire la încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie
Curtea a apreciat că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului convenţiei, care enunţa preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată. Ori, în speţă, întrucât Curtea Supremă de Justiţie a dat curs recursului în anulare promovat de procurorul general, desfiinţând o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, aceasta a încălcat principiul securităţii juridice şi deci a existat o încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. În plus, prin hotărârea din 1 martie 1995 a CSJ s-a motivat că instanţele nu erau competente să soluţioneze litigii civile similare celui în discuţie, ori, o asemenea excludere este în sine contrară dreptului de acces la justiţie, garantat de art. 6 alin. 1 din convenţie.
Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 prevede: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”
În primul rând, Curtea ia act de faptul că dreptul consacrat prin hotărârea din 9 decembrie 1993 reprezenta un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În al doilea rând, deşi terţul intervenient, domnul Mirescu, susţine că părinţii săi au cumpărat legal apartamentul situat la parterul imobilul supus restituirii, totuşi, întrucât acesta nu a fost parte la vreo procedură internă cererea sa nu poate produce efecte juridice în faţa Curţii europene, iar procedura iniţiaată de reclamant nu poate produce efecte juridice decât asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor (reclamant şi stat). În orice caz, dreptul recunoscut reclamantului asupra întregului imobil nu era revocabil şi constituie un bun în sensul Convenţiei.
De asemenea, Curtea a apreciat că reclamantului i s-a recunoscut dreptul de proprietate printr-o hotărâre definitivă şi că, prin urmare, putea spera în mod legitim să se bucure de dreptul său în mod paşnic. Anularea hotărârii din 9 decembrie 1993 de către CSJ constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului.
În mod distinct, Curtea a analizat dacă ingerinţa este justificată, motiv pentru care a examinat circumstanţele faptelor pentru a stabili dacă a existat o expropriere de fapt, dincolo de orice aparenţe. Curtea arată că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie l-a lipsit pe reclamant de toate efectele hotărârii definitive pronunţate în favoarea sa, considerând că statul demonstrase că titlul său de proprietate se întemeia pe decretul de naţionalizare. După această hotărâre intimatul a fost informat că începând cu luna aprilie 1996 casa va fi reintegrată în patrimoniul statului. Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a avut deci ca urmare lipsirea reclamantului de dreptul de proprietate asupra imobilului pe care hotărârea definitivă i-l conferise. În special reclamantul nu mai avea facultatea de a vinde sau de a lăsa moştenire bunul, de a consimţi la donarea acestuia sau de a dispune de el în orice alt mod. În aceste condiţii, Curtea constată că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect lipsirea de proprietate, în sensul celei de-a doua norme consacrate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie. În aceste condiţii, Curtea urmărind criteriul de proporţionalitate, precum şi existenţa vreunei cauze de utilitate publică care să justifice ingerinţa, a observat că reclamantul este lipsit de proprietatea sa de mai bine de 4 ani fără să fi fost despăgubit la o valoare reală, în timp ce eforturile sale de a recupera au fost zadarnice. Drept urmare, Curtea apreciază că echilibrul rezonabil a fost rupt şi că reclamantul a suportat şi încă mai suportă o sarcină specială şi exorbitantă. Prin urmare, a existat şi continuă să existe o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie.

În fine, Curtea a apreciat că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie, în sensul că nu a existat un proces echitabil, că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie, datorită faptului că reclamantului i s-a refuzat dreptul de acces la justiţie şi că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie. Cu privire la acordarea unei satisfacţii echitabile, Curtea a amânat pronunţarea datorită faptului că la momentul deliberării nu se putea încă pronunţa asupra acestui aspect.

Un comentariu:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere