8 octombrie 2008

CEDO: CAUZA FRIEDRICH ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI HOT. DIN 7 OCTOMBRIE 2008, CEREREA NR. 18108/03

imobil naţionalizat pe baza Decretului 92/1950 – Legea nr. 112/1995 – încălcarea dreptului la respectarea proprietăţii


ÎN FAPT

Cauza a fost introdus la Curte, pe baza art. 34 al Convenţiei, de către Gabriela Edit Friedrich, cetăţean român, născută în 1932.

În anul 1950, pe baza Decretului 92 din 1950, s-a naţionalizat un imobil din Timişoara, aflat în proprietatea soţului reclamantei şi a soacrei sale.

La data de 26 mai 1999, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, Curtea de Apel Timişoara a admis o acţiune introdusă de reclamantă pentru rectificarea Cărţii Funciare, a decis restitutio in integrum în favoarea reclamantei prin înregistrarea dreptului de proprietatea asupra imobilului în cauză la Registrul de Cartă Funciară. Curtea de Apel a considerat că nu are nici o importanţă pentru cauza dedusă judecăţii faptul că unele apartamente din imobil au fost vândute către chiriaşi, pentru că în cauză s-a discutat numai valabilitatea titlului de proprietate al statului, în consecinţă titlurile chiriaşilor care au cumpărat apartamente urmează să fie examinate într-o procedură subsecventă.

La 30 septembrie şi 30 noiembrie 1999, Consiliul Local Timişoara a certificat într-un registru oficial că reclamanta a fost pusă în posesie.

La data de 26 ianuarie 2000 reclamanta a vândut către M.M. şi M.D. un apartament din imobil (imobilul avea în total 31 de apartamente). La data de 27 aprilie 2000, O.E., chiriaşul apartamentului vândut a cerut instanţei de judecată anularea contractului de vânzare – cumpărare încheiat de către reclamantă cu M.M. şi M.D., deoarece ea la data de 16 ianuarie 1997, pe baza Legii 112 din 1995 a cumpărat apartamentul de la stat. Ea a mai cerut înregistrarea dreptului său de proprietate în cartea funciară. Reclamanta a introdus o cerere reconvenţională prin care a cerut ca vânzarea făcută de stat să fie declarată nulă.

La 20 noiembrie 2001, Curtea de Apel printr-o decizie definitivă şi irevocabilă a declarat nulă vânzarea făcută de reclamantă, a respins cererea lui O.E. privind înregistrarea dreptului ei în cartea funciară, deoarece ea nu a formulat o pretenţie expresă în sensul înlăturării titlului reclamantei din Cartea Funciară. De asemenea, a respins cererea reclamantei de a anula vânzarea făcută de stat, motivând că O.E. a fost un cumpărător de bună-credinţă.

La data de 4 noiembrie 2002, Curtea de Apel printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă a admis acţiunea lui O.E. în rectificarea Cărţii Funciare şi a dispus înregistrarea apartamentului cumpărat de O.E. de la stat şi a dispus înlăturarea titlului reclamantei din Cartea Funciară. Curtea a comparat titlurile de proprietate şi a concluzionat că vânzarea făcută de stat a respectat condiţiile Legii 112 din 1995 şi că O.E. a fost un cumpărător de bună-credinţă.

Dreptul relevant aplicabil

Curtea Europeană precizează că dreptul aplicabil în speţa de faţă a fost deja prezentat în jurisprudenţa sa în cauze precum Brumărescu î. României, Străin şi alţii î. României, Păduraru î. României şi Tudor î. României.

ÎN DREPT

Reclamanta în cererea adresată Curţii a susţinut că vânzarea de către statul român a apartamentului său către O.E. încalcă dreptul său prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.

Guvernul a susţinut că reclamanta avea posibilitatea să ceară despăgubiri, pe baza Legii 10 din 2001, modificată de Legea 247 din 2005.

Curtea menţionează că vânzarea proprietăţii altuia, chiar înainte ca problema titularului dreptului de proprietate să fi fost decisă definitiv de instanţele judecătoreşti, va fi analizată drept o deprivare de proprietate.

Vânzarea apartamentului reclamantei o împiedică pe aceasta să exercite dreptul său de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Acest fapt, în opinia Curţii, reprezintă o deprivare de proprietate de facto, care continuă de 9 ani în absenţa oricărei forme de compensaţii.

Curtea notează că la data relevantă pentru faptele speţei, legislaţia română nu asigura nici un mijloc efectiv care să asigure despăgubiri reclamantei. De asemenea, Guvernul nu a reuşit să demonstreze că sistemul de compensaţii, prevăzut de Legea 247 din 2005 ar permite beneficiarilor acestei legi, ca printr-o procedură previzibilă, după un program stabilit, să recupereze valoarea comercială a bunurilor naţionalizate.

Astfel, Curtea consideră că deprivarea de dreptul de proprietate al reclamantei, împreună cu lipsa totală a despăgubirilor reprezintă pentru reclamantă o încălcare disproporţională şi excesivă a dreptului său la respectarea proprietăţii sale, garantat de art. 1 al Protocolului 1, prevedere care în speţa de faţă a fost încălcată.

Astfel, Curtea acordă reclamantei 45.000 de EURO pentru prejudiciul material suferit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu