27 octombrie 2008

PANTEA împotriva României (Hotărârea CEDO din 3.06.2003)

Nelegalitatea măsurii arestării preventive; motivarea deciziei de arestare sau menţinere în stare de detenţie; administrarea de probe în procesul penal; rele tratamente

În fapt,

1. Reclamantul Alexandru Pantea, s-a adresat jurisdicţiei europene la data de 28 august 1995, susţinând în special, că luarea măsurii arestării preventive împotriva sa şi menţinerea sa în stare de arest preventiv au fost contrare dispoziţiilor articolului 5 din Convenţie şi că în cursul perioadei de arestare a fost supus la tratamente contrare articolului 3 din Convenţie.

2. Faptele care au prilejuit apariţia cauzei s-au petrecut începând cu anul 1994, când reclamantul, fost procuror, iar ulterior avocat a fost implicat într-un incident în cursul căruia numitul D.N. a fost grav rănit. După cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală, efectuată după incident, D.N. a suferit în noaptea respectivă mai multe fracturi care au necesitat 250 zile de îngrijiri medicale şi care, în absenţa unui tratament medical adecvat, i-ar fi putut pune viaţa în pericol.

3. Procurorul competent a început urmărirea penală în cauză şi a trimis în cele din urmă pe reclamant în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor. De asemenea, reclamantul a fost arestat în iulie 1994, iar mandatul său de arestare a fost prelungit până în aprilie 1995, când prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea s-a admis apelul reclamantului, şi s-a desfiinţat sentinţa pronunţată de Tribunalul Judeţean Bihor la data de 28 noiembrie 1994 în ceea priveşte prelungirea arestării preventive. În tot acest timp, instanţele care au judecat cauza şi au efectuat controlul în cauză nu s-au pronunţat niciodată cu privire la aspectele privitoare la legalitatea măsurii arestării preventive şi nici nu au fost puse aceste aspecte în discuţia părţilor, deşi reclamantul se plânsese de netemeinicia şi nelegalitatea acestei măsuri. În plus, în plângerile sale, reclamantul îşi exprima, de asemenea, temerea că, dacă arestarea preventivă va fi prelungită, risca să fie victima unor noi abuzuri din partea procurorului D. şi să fie supus la rele tratamente de către deţinuţi.

4. Deşi prin decizia curţii de apel reclamantul era pus în libertate, iar toate actele de urmărire penală ale procurorului erau anulate, totuşi la data de 18 aprilie 1995, reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea, invocând faptul că nu era necesară reluarea urmăririi penale, întrucât probele existente la dosarul cauzei îi dovedeau, în opinia sa, nevinovăţia, şi solicitând achitarea sa. La data de 26 noiembrie 1996, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul, reţinând că decizia de restituire a cauzei la Parchet în vederea completării urmăririi penale nu este supusă apelului, ci numai recursului. Ca urmare, urmărirea penală s-a reluat, iar ulterior a fost dispusă din nou trimiterea în judecată a reclamantului.

5. Ulterior, au fost parcurse din nou mai multe etape judecătoreşti, iar în anul 2000 Curtea de Apel Craiova a casat hotărârile anterioare şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Craiova. La momentul judecării cauzei de Curtea europeană, cauza era încă pendinte pe rolul Judecătoriei Craiova, iar Curtea nu avea cunoştinţă de evoluţia procedurii ulterior datei de 17 mai 2001. Mai trebuie spus că pe parcursul judecăţii atât reclamantul cât şi partea vătămată au cerut deseori amânarea judecăţii, că s-au efectuat în cauză mai multe expertize medico-legale atât cu privire la reclamant cât şi cu privire la partea vătămată.

8. Reclamantul a pretins totodată că a fost supus la Penitenciarul Oradea şi la Spitalul penitenciar Jilava la rele tratamente.

Cu privire la încălcarea art. 3 din Convenţie

Pentru a constata existenţa unei atare ipoteze, Curtea a făcut distincţie între situaţia de fapt dovedită legată de supunerea reclamantului unor rele tratamente în perioada arestării sale preventive (A) şi pe de altă parte, felul în care s-a desfăşurat ancheta autorităţilor (B) cu privire la pretinsele rele tratamente. Distincţia este tradiţională în sistemul de analiză a Curţii, deoarece art. 3 impune statelor părţi obligaţii pozitive, cum ar fi aceea de a efectua o anchetă eficientă şi a trage la răspundere persoanele ce se fac vinovate de aplicarea de rele tratamente.

A. În ceea ce priveşte relele tratamente aplicate, Curtea a evaluat existenţa şi întinderea leziunilor suferite de reclamant în închisoare; drepturile şi obligaţiile personalului închisorii însărcinat cu paza deţinuţilor şi cu conducerea penitenciarului. Pentru a concluziona asupra susţinerilor reclamantului cu privire la supunerea la rele tratamente, Curtea a recurs la criteriul probei apte să elimine „orice îndoială rezonabilă”, probă care poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii, suficient de serioase, precise şi concordante.

Procedând astfel, Curtea a eliminat o serie de susţineri asupra cărora existau îndoieli rezonabile, însă a constatat că anumite rapoarte medicale, întocmite aproape imediat dar şi la un interval mai lung de la incidentul reclamat de dl. Pantea în perioada de arestare preventivă, dovedesc că acesta a fost supus unor multiple şi intense lovituri care i-au produs echimoze bilaterale, fractura piramidei nazale şi a unei coaste. Această situaţie, în opinia Curţii, îndeplineşte condiţiile pentru a fi calificată o ipoteză a tratamentelor inumane şi degradante interzise de art. 3 din Convenţie. În plus, Curtea a apreciat că gravitatea tratamentelor aplicate reclamantului a fost amplificată de o serie de factori, precum imobilizarea în celulă cu autorii agresiunii, nerespectarea unor măsuri medicale prescrise de către medici după incidentul petrecut. În final, Curtea a concluzionat că tratamentele la care a fost supus reclamantul în perioada de arestare preventivă sunt contrare prevederilor art. 3 din Convenţie.

Pentru a constata încălcarea art. 3 de către stat, Curtea a examinat în continuare condiţia imputabilităţii faptelor respective statului, adică a verificat existenţa vreunui comportament culpabil al autorităţilor.

În privinţa răspunderii, Curtea a apreciat că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a proteja integritatea fizică a reclamantului, deoarece fişa medicală de internare în penitenciar demonstra că acesta suferea de „psihopatie paranoidă” ceea ce necesită rezonabil o supraveghere mai atentă precum şi măsuri de inserare socială adecvate, ori reclamantul, din contră, a fost transferat într-o celulă de deţinuţi periculoşi, condamnaţi definitiv, deşi legea internă interzicea cazarea acestora în aceeaşi încăpere. Totodată, odată cu izbucnirea incidentului, gardianul a refuzat să intervină pentru a-l apăra pe reclamant ci, din contră, l-a imobilizat.

Ca urmare, articolul 3 a fost încălcat.

B. În ceea ce priveşte efectuarea unei anchete, Curtea a reamintit obligaţia statului, ce rezultă din coroborarea art. 3 cu art. 1 din Convenţie, de a efectua o anchetă oficială efectivă, ori de câte ori o persoană aflată sub propria jurisdicţie afirmă că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3. O asemenea anchetă trebuie desfăşurată în parametri adecvaţi stabilirii adevărului şi tragerii la răspundere a autorilor acelor tratamente, căci altfel sistemul Convenţiei însuşi ar rămâne lipsit de eficienţă.

Urmărind diligenţa cu care au acţionat autorităţile în efectuarea anchetei, Curtea a pus un accent deosebit asupra evaluărilor medicale, deoarece dreptul intern stabilea un regim juridic diferit în funcţie de tipologia leziunilor suferite de o persoană, victimă a unei agresiuni şi în funcţie de numărul de zile de îngrijiri medicale necesare însănătoşirii. În special, era relevant că pentru un stadiu redus al vătămării, era necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, în termen de 2 luni de la producerea incidentului, pe când în situaţia unor leziuni ce s-ar solda cu infirmităţi, handicap, ori un număr mare de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, ancheta se desfăşura din oficiu şi nu există termen de sesizare prescriptiv. În acest context, Curtea a observat că raportul de expertiză medico-legală a fost finalizat la mai mult de 2 ani şi şapte luni de la incident (27 august 1997), iar procurorul care respinsese plângerea reclamantului a concluzionat prea uşor că leziunile suferite de reclamant i-au cauzat acestuia o incapacitate temporară de muncă de 18 zile, întemeindu-se pe un raport de expertiză care preciza că reclamantul nu s-a prezentat la examenele medicale recomandate, deşi reclamantul afirmase contrariul. Ori, acest aspect era esenţial pentru încadrarea juridică a faptelor.

Un alt aspect referitor la anchetă este strâns legat de concluzia procurorului în sensul că acuzaţiile reclamantului împotriva gardienilor şi a comandantului adjunct al penitenciarului sunt nefondate. Curtea a apreciat că concluzia procurorului nu este argumentată, în condiţiile în care acesta nu a lămurit numeroasele contradicţii între declaraţiile deţinuţilor (aceştia susţineau că Pantea a fost bătut, dar precizau persoane diferite), cele ale reclamantului (care indica exact persoanele care l-au agresat) şi ale gardienilor şi menţiunile din registrul penitenciarului (din care reieşea că Pantea s-a autoagresat). În concluzie, articolul 3 a fost încălcat şi sub aspectul anchetei desfăşurate de către autorităţi pentru a stabili existenţa relelor tratamente.

Cu privire la încălcarea articolului 5 al Convenţiei

Acest articol constituie renumitul corpus juridic desemnat prin expresia habeas corpus.

A. Potrivit alin. 1 al articolului 5, o persoană nu poate fi reţinută decât dacă există motive verosimile că a săvârşit o infracţiune ori, pentru împiedicarea unei infracţiuni sau a fugii autorului acesteia.

Pentru a se pronunţa, Curtea a analizat două aspecte distincte: luarea măsurii arestării preventive; menţinerea reclamantului în stare de arest preventiv după expirarea mandatului de arestare.

Cu privire la primul aspect, Curtea a constatat în cauză că arestarea preventivă a reclamantului s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor legale din două motive: nu au existat motive temeinice care să justifice emiterea mandatului, iar procurorul a omis să menţioneze care erau motivele care justifică aprecierea că lăsarea în libertate a reclamantului punea în pericol ordinea publică.

Cu privire la cel de-al doilea aspect, Curtea a constatat că reclamantul a fost ţinut în stare de detenţie după 20 iulie 1994, dată la care mandatul de arestare expirase, iar prelungirea arestării a fost dispusă de un organ necompetent astfel cum a stabilit Curtea de Apel Oradea şi ca urmare, şi sub acest aspect menţinerea reclamantului în stare de detenţie nu îndeplinea exigenţele art. 5 alin 1. Ca urmare a fost o încălcare a art. 5 alin. 1 al Convenţiei.

B. Curtea a analizat în cadrul art. 5 o susţinere distinctă a reclamantului referitoare la garanţia stabilită la alin. 3, în conformitate cu care orice persoană privată de libertate trebuie prezentată de îndată unui magistrat ori judecător care să se pronunţe asupra legalităţii arestării sau menţinerii în stare de arest. Legat de acest aspect, Curtea a concluzionat că procurorul care a dispus măsura arestării preventive nu îndeplinea condiţiile de magistrat în sensul Convenţiei, deoarece subordonarea sa în rândul puterii executive nu garanta condiţia de independenţă. Totodată, măsura dispusă de procuror la 20 iulie 1994 a fost examinată sub aspectul legalităţii abia la 28 noiembrie 1994 de către Tribunalul Bihor, perioada cursă între cele două momente fiind contrară termenului „de îndată”. Ca urmare, a existat o încălcare a art. 5 alin. 3 din Convenţie.

C. Un capăt distinct de cerere în cadrul art. 5 a fost legat de respectarea alin. 4, în conformitate cu care persoanele private de libertate au dreptul să introducă recurs la un tribunal care să statueze în termen scurt şi să dispună măsuri în consecinţă.

În cadrul evocat de reclamant, Curtea a constatat că la 9 decembrie 1994, reclamantul a formulat recurs împotriva sentinţei Tribunalului Bihor, solicitând în cadrul recursului inclusiv punerea sa în libertate, cu motivarea că procurorul care a instrumentat cauza nu este imparţial, iar menţinerea în stare de arest creează riscul de abuz. Curtea de Apel Oradea s-a pronunţat abia la 6 aprilie 1995 şi a dispus punerea în libertate. Ori, un interval de trei luni şi 28 de zile este incompatibil cu noţiunea de „termen scurt”. Curtea, luând în considerare că soluţionarea într-un termen scurt constituia în cauză o garanţie importantă împotriva relelor tratamente, iar în tot acest timp reclamantul s-a aflat sub controlul total al autorităţilor statului, a apreciat că garanţia de celeritate statuată de articolul 5 alin. 4 din Convenţie a fost nesocotită în cauză.

D. În fine, Curtea a analizat cauza reclamantului şi sub aspectul exprimat de articolul 5 alin. 5, potrivit căruia persoanele care sunt victime ale unor privări de libertate contrare art. 5 au dreptul la reparaţie.

În primul rând, Curtea a luat act de faptul că privarea de libertatea a reclamantului a fost contrară prevederilor art. 5 şi că în 1999 reclamantul a pretins despăgubiri la Judecătoria Timiş de două ori, în ambele situaţii fiind respinse cererile sale, pe cale de excepţie (fie pentru prematuritatea cererii fie pentru intervenirea prescripţiei).

De asemenea, Curtea a observat că nu există în România o cale judiciară pentru despăgubiri care să aibă un caracter cert, datorită impreciziei cadrului juridic intern şi inexistenţei unei jurisprudenţe solide în materie. Ca urmare, Curtea a concluzionat că exercitarea efectivă a dreptului garantat de articolul 5 alin. 5 din Convenţie nu a fost asigurată cu suficientă certitudine în cauză şi deci a existat o încălcare a art. 5 alin. 5 din Convenţie.

În aplicarea art. 41 din Convenţie, Curtea a statuat că reclamantul are dreptul la suma de 6000 EURO pentru cheltuieli de judecată şi 40.000 EURO pentru prejudiciul moral şi material suferit ca urmare a încălcării de către statul român a prevederilor Convenţiei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu