15 octombrie 2008

IGNACCOLO-ZENIDE împotriva României (HOTĂRÂREA CEDO din 25 ianuarie 2000)


Dreptul la respectarea vieţii de familie; drept internaţional privat; drept internaţional convenţional

În fapt,

1. Prin plângerea (nr. 31.679/96) îndreptata împotriva României, doamna Rita Ignaccolo-Zenide, cetăţean francez, , a sesizat Curtea (iniţial Comisia) pentru ca aceasta să constate dacă i s-a încălcat dreptul respectarea vieţii de familie, garantat de articolul 8 al Convenţiei.
2. Reclamanta se căsătorise în 1980 cu D.Z., cetăţean român, iar în anul 1989 divorţase în faţa instanţei franceze, autoritatea parentală asupra minorelor Maud şi Adele fiind atribuită tatălui, reclamanta beneficiind de dreptul de vizitare şi găzduire. În 1990 D.Z.
3. În 1990 D.Z. s-a stabilit în SUA şi a luat minorele cu el. În acelaşi an, reclamanta Zenide a chemat în judecată pe D.Z., susţinând că acesta i-a încălcat drepturile părinteşti şi, implicit, a exercitat necorespunzător drepturile minorelor. În recurs, Curtea de Apel din Metz a încredinţat autoritatea parentală ambilor părinţi, a stabilit domiciliul minorilor la mama şi a acordat tatălui dreptul la vizită şi găzduire. D.Z. nu s-a conformat dispoziţiilor hotărârii şi nu a înapoiat copiii mamei lor. Printr-o ordonanţă din 24 februarie 1992 judecătorul de instrucţie din cadrul Tribunalului Metz l-a trimis în judecata pe D.Z. pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare necorespunzătoare a drepturilor minorilor, infracţiune prevăzută la art. 357 din Codul penal francez. Reclamanta s-a constituit parte civilă. La data de 18 septembrie 1992 Tribunalul din Metz, în lipsa inculpatului, l-a condamnat pe D.Z. la pedeapsa cu închisoare pe durata de un an pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind minorii şi a emis mandat de arestare. Ulterior, Curtea de Casaţie, care a judecat recursul formulat de D.Z., a respins recursul şi l-a obligat pe D.Z. la plata unei amenzi civile.
4. În tot acest timp, deşi D.Z. a obţinut iniţial o hotărâre judecătorească de la o instanţă din SUA prin care se anula decizia Curţii de Apel din Metz, totuşi, ca urmare a unor acţiuni ale reclamantei prin care a solicitat recunoaşterea şi executarea hotărârii pronunţate de Curtea de Apel din Metz, în final instanţele din California, unde se afla D.Z. împreună cu minorii au stabilit că anularea hotărârii franceze a fost nelegală, şi s-a dispus exequator-ul, iar D.Z. era obligat, conform hotărârii să înapoieze pe minore mamei lor.
5. D.Z. nu a respectat nici hotărârile americane şi s-a întors în 1994 în România împreună cu copii săi. În aceste condiţii, Autoritatea Centrală franceză, precum şi Autoritatea centrală americană au cerut Autorităţii centrale din România înapoierea copiilor, în conformitate cu art. 3 şi 5 din Convenţia de la Haga cu privire la aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptata la 25 octombrie 1980, denumită în continuare Convenţia de la Haga.
Invocând art. 2 din Convenţia de la Haga, reclamanta a solicitat la data de 8 decembrie 1994 Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti ca, pe cale de ordonanţă preşedinţială, D.Z. să fie obligat la executarea hotărârilor judecătoreşti prin care i-au fost încredinţate minorele, precum şi a celor care au dispus înapoierea lor. Instanţa a dispus înapoierea minorelor către mama lor, apreciind că această măsură nu prejudecă fondul, are un caracter provizoriu şi că, în caz contrar, dreptul reclamantei ar putea fi afectat în mod ireparabil.
Totuşi, ordonanţa instanţei nu a putut fi executată deoarece D.Z. a ascuns copii.
În judecarea apelului formulat de D.Z., Tribunalul Bucureşti a admis cererea de suspendare a executării ordonanţei, fără a o motiva şi a amânat judecarea pe fond a cauzei. Ulterior, Primăria Bucureşti a efectuat o anchetă socială din care a reieşit că minorele cresc în condiţii foarte bune şi vor să stea cu tatăl lor şi mama lor vitregă. Prin decizia din septembrie 1995 Tribunalul a respins apelul lui D.Z., iar Curtea de Apel a respins recursul promovat ulterior de D.Z.
D.Z. a formulat ulterior contestaţie la executarea hotărârii din decembrie 1994, însă toate cererile i-au fost respinse.
6. La data de 27 octombrie 1995 D.Z. a solicitat Judecătoriei reîncredinţarea minorelor. Pe parcursul mai multor etape desfăşurate în acţiunea principală şi în caile de atac, invocându-se vicii de procedură şi observându-se anumite nereguli în ce priveşte respectarea dreptului la apărare a reclamantei în general, în final în anul 1998, luna mai, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut hotărârea prin care prima instanţă a admis cererea lui D.Z.
7. În 1995 D.Z. a solicitat Tribunalului competent din Metz stabilirea domiciliului minorelor şi acordarea autorităţii parentale. Tribunalul a constatat că instanţele româneşti şi-au depăşit competenţele atunci când s-au pronunţat asupra încredinţării minorelor, deoarece instanţele româneşti puteau fi sesizate doar cu o cerere în aplicarea Convenţiei de la Haga. Totodată, instanţa a constatat că D.Z. a privat-o pe mamă de a-şi exercita drepturile părinteşti şi le-a crescut pe fete în contra acesteia, aşa cum rezulta din mai multe scrisori prezentate în probaţiune, ceea ce demonstra că mediul în care trăiau le afecta discernământul. De aceea, cu privire la cererea de stabilire a domiciliului Tribunalul de Inalta Instanta din Metz a respins-o in urmatorii termeni:
"Avand in vedere ca instanta competenta in cauzele familiale pronunta stabilirea domiciliului minorilor, analizand interesul acestora,
fata de aprecierea din 28 mai 1991 a Curtii de Apel din Metz, in sensul ca interesul copiilor era sa locuiasca cu mama lor, in Franta, deoarece ambii parinti optasera pentru nationalitatea franceza, in mediul lor de origine din Lorena,
avand in vedere ca incepand cu aceasta data mama nu a mai avut nici un fel de contact cu copiii ei din cauza tatalui,
avand in vedere ca doamna Ignaccolo prezinta la dezbateri diferitele procese-verbale incheiate in Romania cu ocazia tentativelor de executare a hotararii de reincredintare, scrisorile adresate de Ministerul roman al Justitiei catre Biroul de Intrajutorare Judiciara Internationala, din care reiese ca domnul Zenide ascunde copiii, a achizitionat un caine pe care l-a dresat pentru a ataca orice persoana care s-ar apropia de copii, a retras copiii de la scoala in decembrie 1994 pentru a evita localizarea acestora,
dat fiind ca el isi justifica atitudinea prin faptul ca doamna Ignaccolo face parte dintr-o secta si nu s-a ocupat de copii in timpul vietii lor in comun, ca totusi nu isi demonstreaza in nici un fel capetele de acuzare, multumindu-se cu sustineri si cu marturii ale unor persoane din Statele Unite sau din Romania, care nu o cunosc personal pe mama copiilor,
avand in vedere ca abilitatile educative ale unui tata care neaga total imaginea mamei, care mentine copiii intr-un climat de ura fata de mama lor si nu le permite nici macar sa-si formeze o parere, oferindu-le ocazia de a o intalni, care nu a ezitat, pentru a scapa de executarea hotararilor judecatoresti, sa dezradacineze pentru a doua oara si in mod complet copiii ca sa se stabileasca intr-o tara a carei limba nu o cunosteau, sunt extrem de discutabile,
avand in vedere ca interesul copiilor intr-o astfel de situatie este intangibil si greu de definit, tinand seama, pe de o parte, de presiunea si de conditionarile pe care le suporta in casa tatalui lor, iar pe de alta parte, de indepartarea timp de 5 ani de mama lor, pe care nu o mai cunosc,
avand in vedere ca interesul nu poate fi stabilit doar pe baza dorintei copiilor de a ramane sa locuiasca impreuna cu tatal lor, dorinta exprimata atat in scrisorile lor, cat si cu ocazia audierii de catre instantele romanesti, deoarece aceasta ar insemna ca niste copii de 10 si 14 ani sa aiba responsabilitatea stabilirii propriei lor resedinte,
tinand seama de faptul ca domnul Zenide nu mai poate justifica o situatie de fapt provenita dintr-o masura de forta, luata numai pentru a castiga timp, instanta va respinge pur si simplu cererea (...)."
8. Între anii 1995-1997 reclamanta a venit de 8 ori în România încercând să obţină executarea hotărârii de încredinţare a copiilor, dar nu a reuşit aceasta deşi de numeroase ori s-a deplasat cu executori şi agenţi de poliţie la domiciliul lui D.Z. şi chiar cu reprezentanţi ai Ambasadei franceze. S-a afirmat că eşuările repetate se datorau influenţei pe care o exercita avocatul lui D.Z., precum şi căutărilor neeficiente ale poliţiei în ce priveşte pe minore.
9. La 29 ianuarie 1997 reclamanta şi-a văzut fiicele pentru prima oară după 7 ani. Întâlnirea a durat 10 minute şi s-a desfăşurat la Bucureşti, în cancelaria şcolii la care însuşi D.Z. funcţiona în calitate de cadru didactic. La întâlnire au asistat un executor judecătoresc, 2 înalţi funcţionari ai Ministerului Justiţiei din România, consulul general al Franţei la Bucureşti, 2 ofiţeri de la Direcţia Generală a Poliţiei, directorul şi directorul adjunct ai şcolii, precum şi cei 2 diriginţi ai fetelor. Conform procesului-verbal redactat de executor cu acea ocazie, întâlnirea avea drept scop să convingă persoanele prezente de faptul ca fetele refuzau sa revină lângă mama lor.
Ca urmare, reclamanta a renunţat la a mai cere executarea hotărârii din 1994 însă a cerut directorului şcolii să o ţină la curent cu rezultatele pe care fetele le obţin la şcoală.
Printr-o scrisoare din 17 iunie 1997 Ministerul Justitiei din Romania a comunicat reclamantei mediile obţinute de fete în timpul anului şcolar 1996-1997.
10. Într-o scrisoare din 7 iulie 1997 adresată Ministerului Justiţiei din România, reclamanta s-a plâns că directorul scolii nu îşi respectase promisiunea de a o ţine în mod constant la curent cu rezultatele şcolare ale fiicelor sale şi şi-a exprimat dezamăgirea faţă de sărăcia informaţiilor furnizate la 17 iunie 1997. În final, ea a declarat ca nu poate accepta o asemenea "farsă".

În drept,

11. Doamna Ignaccolo-Zenide a sesizat Comisia (ulterior Curtea) la data de 22 ianuarie 1996. susţinând ca, ignorand art. 8 din conventie, care ii garanteaza dreptul la respectarea vietii de familie, autoritatile romane nu au luat masurile potrivite pentru executarea hotararilor judecatoresti care solutionasera chestiunea incredintarii minorilor si care stabilisera domiciliul copiilor la ea

12. Curtea a luat în discuţie un anume aspect al articolului 8 al Convenţiei, care constă în obligaţia autorităţilor de a lua măsuri pozitive inerente respectării efective a vieţii de familie, apreciind totodată că statul se bucură de o anumită marjă de apreciere, atunci când se pune problema proporţionalităţii dintre interesul persoanei şi cel al societăţii, în ansamblul ei. Fiind vorba de obligaţia statului de a dispune măsuri pozitive, Curtea a afirmat in permanenta ca art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de masuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri, chiar dacă o asemenea obligaţie nu este absolută. Astfel, raportat şi la circumstanţele prezentei cauze, Curtea pare să fi apreciat că atunci când între părinţi există anumite conflicte care par să fi denaturat şi relaţia minorilor cu unul dintre părinţi, statul este obligat să faciliteze o anumită colaborare, pe când recurgerea la coerciţie nu poate fi decât limitată în primul rând de interesele superioare ale copilului.
13. În raţionamentul Curţii o coordonată importantă a constat în aceea că aceasta a apreciat că obligaţiile pozitive impuse de art. 8 din convenţie statelor contractante, în materie de reunire a unui părinte cu minorii, trebuie interpretate în lumina Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii (Convenţia de la Haga). Aceasta este cu atat mai valabil în cauza de faţă, deoarece statul pârât este si el parte la acest instrument, al cărui articol 7 conţine o lista de masuri ce trebuie luate de state pentru asigurarea reîncredinţării imediate a copiilor. De aceea, esenţial, a apreciat Curtea, este de a se stabili dacă autorităţile naţionale au dispus măsuri rezonabile pentru punerea în executare a ordonanţei din 14 decembrie 1994.
14. Pentru a stabili perioada pe care Curtea să o aibă în vedere în ceea ce priveşte obligaţia statului de a dispune măsuri necesare în vederea executării ordonanţei din 14 decembrie 1994, precum şi de a lua măsuri pentru facilitarea întâlnirii reclamantei cu fiicele sale, Curtea a ţinut cont de un principiu jurisprudenţial în conformitate cu care procesul de decizie privind luarea măsurilor trebuie să fie echitabil şi să respecte corespunzător drepturile ocrotite de art. 8, altfel spus trebuie stabilit, in funcţie de circumstanţele fiecărei cauze si in special de gravitatea masurilor ce urmează a fi luate, daca părinţii au putut sa aibă in procesul de decizie, considerat ca un întreg, un rol atât de important încât să li se poată acorda protecţia ceruta de interesele lor. Ori, în cauză, Curtea a constatat că în timpul proceselor din România, reclamanta nu a fost niciodată citată la domiciliul său, iar decizia finală din 28 mai 1998 a Curţii de Apel Bucureşti nici măcar nu a fost comunicată reclamantei. Ca urmare, protecţia cerută în conformitate cu principiul jurisprudenţial admis nu a fost acordată, anihilându-se practic participarea reclamantei la procesul de decizie în contrast cu rolul său deosebit de important faţă de obiectul cauzei. Ca urmare, statul nu luase măsuri corespunzătoare exigenţelor articolului 8, în pofida obligaţiilor pozitive pe care le avea.
15. În ce priveşte chestiunea stabilirii dacă autorităţile naţionale au dispus măsuri rezonabile (necesare şi adecvate) pentru punerea în executare a ordonanţei din 14 decembrie 1994, Curtea a considerat că o asemenea măsură adecvată presupune celeritatea cu care este pusă în aplicare respectiva măsură, cu atât mai mult cu cât în conformitate cu articolul 11 din Convenţia de la Haga, statul se obligase ca autoritatile judecatoresti sau administrative ale sale „sa procedeze de urgenta in vederea reincredintarii minorului, orice lipsa de actiune care dureaza mai mult de 6 saptamani indreptatind statul solicitant sa ceara explicatii cu privire la motivele intarzierii”. Ori, în cauză, Curtea a constatat că autorităţile s-au comportat foarte lent şi mai ales ineficient. În plus, numitul D.Z. deşi încălcase numeroase prevederi interne, dintre care unele cu caracter penal, precum şi nu respectase hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauză, nu a suportat nici un fel de consecinţă. Totodată, statul nu luase nici un fel de măsuri pentru a afla locul unde se găseau minorele. În plus, întâlnirea din 29 ianuarie 1997 dintre reclamantă şi copii, împreună cu personal didactic şi poliţienesc nu fusese organizată de maniera să favorizeze o dezvoltare pozitivă a relaţiilor dintre reclamantă şi fiicele sale.
De asemenea, Curtea a apreciat că statul nu a adoptat măsurile adecvate pentru asigurarea înapoierii minorelor reclamantei, potrivit articolului 7 din Convenţia de la Haga şi implicit, autorităţile nu au depus eforturi suficiente pentru a impune respectarea dreptului reclamantei de a-i fi înapoiate minorele, încălcându-i astfel dreptul la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8 al Convenţiei.
În fine, Curtea a concluzionat că statul român a încălcat articolul 8 din Convenţie.
16. Curtea a apreciat că reclamanta a suferit un prejudiciu moral pentru care a acordat 100.000 franci francezi, cu acest titlu. De asemenea, i-a acordat reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 86.000 franci francezi.
17. Trebuie spus că au existat două opinii parţial separate, în care se argumenta fie că ar fi trebuit să se constate mai degrabă o încălcare a articolului 6 alin. 1, fie că despăgubirile acordate de Curte, în virtutea articolului 41 ar fi fost exagerate în raport cu realitatea.
18. Această cauză este valoroasă atât sub aspectul raţionamentelor consacrate de către Curte în jurisprudenţa sa, dar şi în ceea ce priveşte conexiunile care sunt realizate între sistemul Convenţiei europene a drepturilor omului şi sistemul convenţional internaţional (Convenţia de la Haga şi Convenţia NU privind drepturile copilului), precum şi modul în care au fost apreciate în cursul procedurilor judiciare elementele de drept internaţional privat (ordinea publică; naţionalitatea soţilor; aplicabilitatea lui lex fori; procedura de exequatur; legile uniforme; punctele de legătură; competenţa instanţelor)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu