8 octombrie 2008

PETRA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (Hotărârea CEDO din 23 septembrie 1998)

Dreptul la corespondenţă; Accesibilitatea legii; dreptul la recurs individual

În fapt,
În ianuarie 1998, reclamantul Ioan Petra s-a adresat Curţii europene şi a solicitat să se stabilească dacă situaţia de fapt din cauză demonstrează o încălcare de către statul pârât a cerinţelor art. 8 şi 25 din convenţie, articole care îi garantau petentului dreptul la viaţă privată şi dreptul de recurs individual prin adresarea de cereri către Curtea europeană (Comisie).
În continuare vom expune succint situaţia domnului Petra. Acesta se afla în perioada 1991 până la soluţionarea plângerii în Penitenciarul din Aiud, pentru a executa pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată acestuia de către Tribunalul Mureş în 1991 pentru săvârşirea infracţiunii de omor. Reclamantul era interesat să ceară o evaluare de către CEDO a modului de soluţionare a cauzei sale de către instanţa naţională, considerând că nu a avut parte de un proces echitabil. Ca urmare, reclamantul s-a adresat Comisiei europene de mai multe ori, prin intermediul soţiei sau direct, reclamând faptul că îi este deschisă corespondenţa şi îi este întârziată, ba chiar uneori este chiar ameninţat de către lucrători din Penitenciar datorită atitudinii sale de a se adresa Comisiei. Din sesizările sale şi probatoriul administrat de Curtea europeană a reieşit inclusiv faptul că o anume scrisoare de răspuns trimisă de Comisie către domnul Petra nu ajunsese niciodată la acesta. Datorită acestor practici reclamantul era nevoit să utilizeze o serie de metode discrete pentru a putea trimite corespondenţa sa, nefiind sigur însă de primirea corespondenţei. Comisia s-a pronunţat în sensul admisibilităţii plângerii reclamantului, doar cu privire la incidenţa articolelor 8 şi 25 din Convenţia Europeană, sesizând în acest sens Curtea Europeană.
În drept,
Cu privire la încălcarea articolului 8 din Convenţie
Articolul 8 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Reclamantul a afirmat că este obligat să prezinte scrisorile adresate Comisiei comandantului penitenciarului, care le trimite la Bucureşti, producându-se astfel întârzieri considerabile. Cât despre corespondenţa provenită de la Comisie, aceasta soseşte desfăcută şi cu întârzieri de mai mult de o lună. În dovedirea spuselor sale stau prevederile legale în domeniu, în vigoare la data faptelor din cauză, respectiv prevederile Legii nr. 23/1969 cu privire la executarea pedepselor şi ale Regulamentului de aplicare al acestei legi. Aceste dispoziţii stabilesc că drepturile condamnaţilor de a primi şi trimite corespondenţă se acordă în raport cu natura infracţiunii, durata pedepsei, existenţa stării de recidivă, folosirea la muncă, comportarea şi receptivitatea la acţiunea de reeducare, precum şi că cererile, reclamaţiile şi sesizările adresate organelor centrale sau locale se înaintează direct de către penitenciar acestor organe, iar cele care au un conţinut necorespunzător se înaintează Direcţiei Generale a Penitenciarelor, pentru a lua măsurile ce se impun potrivit legii. Deţinuţii condamnaţi pentru infracţiunea de omor au dreptul să primească şi să trimită câte o scrisoare la fiecare două luni, atunci când prestează o muncă, şi câte o scrisoare la 3 luni, atunci când nu prestează nici o muncă. Referitor la aceste dispoziţii, Curtea europeană a apreciat că legea amintită lasă autorităţilor naţionale o marjă prea mare de apreciere: legea se limitează la a indica, într-o manieră foarte generală, dreptul condamnaţilor de a primi şi de a trimite corespondenţă şi acordă directorilor penitenciarelor autoritatea de a păstra orice scrisoare, ziar, carte sau revistă "neadecvate reeducării condamnatului”. Controlul corespondenţei pare deci automat, independent de orice decizie a unei autorităţi judecătoreşti şi nesupus căilor de atac. Mai mult, Regulamentul de aplicare a legii nu este publicat şi, deci, reclamantul nu a putut să ia vreodată la cunoştinţă de conţinutul acestuia.
Curtea observă, în plus, faptul că Guvernul nu contestă concluziile Comisiei, conform cărora regulamentul de aplicare nu corespunde exigenţei de accesibilitate cerute de art. 8 alin. 2 din convenţie, iar legea română nu indică destul de clar întinderea şi modalităţile de exercitare a acestei puteri de apreciere acordate autorităţilor.
În concluzie, domnul Petra nu s-a bucurat de protecţia minimă cerută de preeminenţa dreptului într-o societate democratică.
Prin urmare, Curtea a constatat că ingerinţa în discuţie nu era prevăzută de lege şi că a avut loc o încălcare a articolului 8.
Cu privire la încălcarea articolului 25 din Convenţie
. Reclamantul afirmă că îngrădirea corespondenţei sale cu Comisia constituie o încălcare a art. 25 alin. 1 din convenţie, conform căruia:
„1. Comisia poate fi sesizată, printr-o cerere adresată secretarului general al Consiliului Europei, de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari, care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în prezenta convenţie, în cazul în care înalta parte contractantă aflată în cauză a declarat că recunoaşte competenţa Comisiei în această materie. Înaltele părţi contractante care au semnat o asemenea declaraţie se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercitarea efectivă a acestui drept.”
Curtea a reamintit că este de cea mai mare importanţă pentru eficienţa mecanismului recursului individual reglementat de art. 25 ca reclamanţii sau posibilii reclamanţi să poată comunica liber cu Comisia, fără ca autorităţile să facă asupra lor presiuni de vreun fel, în scopul de a-şi retrage sau de a-şi modifica capetele de cerere.
Prin cuvântul „presiune” trebuie să înţelegem nu numai coerciţia directă şi actele flagrante de intimidare a reclamanţilor, a familiei acestora sau a apărătorilor lor, ci şi acţiunile sau contactele indirecte şi de rea-credinţă, destinate să le schimbe hotărârea sau să îi descurajeze să se prevaleze de recursul oferit de convenţie. Pentru a stabili dacă contactele dintre autorităţi şi reclamant constituie practici inacceptabile din punct de vedere al art. 25, trebuie să se ţină seama de împrejurările particulare ale cauzei. În această privinţă, trebuie avute în vedere vulnerabilitatea reclamantului şi riscul ca el să fie influenţat de autorităţi.
În scrisorile sale din 9 decembrie 1995 şi din 9 martie 1997 către Comisie reclamantul a afirmat că a fost ameninţat de două ori de către autorităţile Penitenciarului Aiud atunci când a cerut să scrie Comisiei, afirmaţii care nu au fost dezminţite de către Guvernul pârât. Din punctul de vedere al Curţii, formulări de genul „Consiliul Europei este la Aiud şi nu în altă parte” şi „Am să-ţi dau eu ţie Consiliul Europei!”, la care face referire reclamantul în scrisorile menţionate, constituie în acest caz o formă de presiune ilegală şi inacceptabilă care a îngrădit dreptul de recurs individual, încălcându-se astfel art. 25 alin. 1.
Drept urmare, Curtea a apreciat că a existat un prejudiciu moral şi a acordat reclamantului 10.000 franci francezi cu acest titlu.
Hotărârea prezintă un interes aparte nu doar pentru faptul că evidenţiază la momentul respectiv necesitatea în primul rând a adoptării unor măsuri legislative naţionale pentru a acoperi defecţiunile legii în vigoare (spre exemplu, neasigurarea accesibilităţii, puterea prea mare de apreciere asupra intensităţii ingerinţei etc), dar şi pentru că reprezintă unul dintre puţinele cazuri de constatare a încălcării articolului 25 al Convenţiei europene.
În altă ordine de idei, deşi hotărârea este pronunţată corect se pot observa anumite carenţe în ceea ce priveşte atitudinea în apărare a statului român, atât timp cât demonstrarea unor fapte s-a realizat prin simpla prezumţie a existenţei lor în condiţiile în care guvernul român nu a susţinut contrariul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu