21 octombrie 2008

IVANCIUC împotriva României (Hotărârea CEDO din 8 septembrie 2005)

În fapt,

1. Reclamantul Cornel Ivanciuc, este cetăţean român, având profesia de ziarist la săptămânalul satiric Academia Caţavencu. La data de 24 iulie 2001 a publicat un articol în care erau descrise o serie de fapte săvârşite de personajul denumit Dorel Gâtlan, implicat în activitatea politică din zona Timişoarei, îndeosebi pe linia Partidului Social Democrat. Acestuia i se reproşează că abuzează de funcţia de subprefect precum şi că a împiedicat stabilirea adevărului în cauza în care era implicat, ca urmare a unui accident de circulaţie soldat cu decesul unei persoane. Nu în ultimul rând, articolul evidenţiază interese ale sale privind diferite imobile aflate în zona de competenţă teritorială.

2. La 25 septembrie 2001, Dl. Gâtlan, considerând că solicitantul a făcut în articolul său mai multe afirmaţii defăimătoare şi insultătoare, contrarii articolelor 205 şi 206 ale codului penal, a depus o plângere penală în faţa judecătoriei Timişoara. El s-a constituit de asemenea parte civilă împotriva solicitantului şi săptămânalului Academia Caţavencu, parte responsabilă civil.

La data de 6 martie 2002 tribunalul a respins plângerea penală pentru infracţiunile de insultă şi calomnie, apreciind că din probele administrate nu rezultă intenţia d-lui Ivanciuc de a insulta sau de a defăima pe Gâtlan. Totuşi, tribunalul a reţinut cererea de despăgubiri civile, constatând că numeroase afirmaţii din articol erau defăimătoare, chiar dacă erau inexacte.

3. Toate părţile au formulat recurs împotriva sentinţei pronunţată de tribunal, iar cauza a fost soluţionată de instanţa de recurs la 20 noiembrie 2002. Prin decizia sa, instanţa de recurs a admis recursul lui Gâtlan şi l-a condamnat pe solicitant pentru insultă şi defăimare la o amendă penală de 500.000 lei. El l-a condamnat de asemenea să plătească reclamantului, în solidar cu săptămânalul, 10 milioane de lei pentru repararea prejudiciului moral. Trebuie precizat că pe parcursul judecării recursului avocatul d-lui Ivanciuc a invocat două excepţii de constituţionalitate care priveau exclusiv aspecte procedurale, însă ambele au fost respinse de instanţa de recurs, pe motiv că nu erau determinante ori că soluţiile existau în jurisprudenţa constituţională. Pe fond, instanţa de recurs a motivat că afrimaţiile lui Ivanciuc faţă de Gâtlan erau defăimătoare deoarece nu erau sprijinite de fapte, iar adevărul putea fi cunoscut de Ivanciuc printr-o simplă verificare. De asemenea, instanţa a considerat că termenul de „călău” atribuit lui Gâtlan în articol era de natură injurioasă. A existat şi o opinie dizidentă raportat la hotărârea judecătorească; judecătorul „dizident” a arătat că acţiunea lui Gâtlan ar trebui respinsă cel puţin datorită naturii satirice a săptămânalului Caţavencu, mai ales că lui Gâtlan i s-a dat şi posibilitatea de a uza de dreptul său la replică deşi nu a făcut acest lucru.

În drept,

4. Reclamantul Ivanciuc s-a adresat Curţii europene pretinzând încălcarea articolelor 10 şi 6 alin. 1 din Convenţia europeană, privind libertatea de exprimare şi dreptul la un proces echitabil.

Cu privire la încălcarea articolului 10 din Convenţie

5. Pentru început, Curtea a constatat că condamnarea penală şi civilă a solicitantului constituie un amestec” în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare, în sensul primului paragraf al articolului 10 al Convenţiei, dar că acest amestec era prevăzut de lege (articolele 205, 206 din Codul penal şi 998, 999 din Codul civil) şi urmărea un scop legitim (protecţia drepturilor altor persoane), astfel că ceea ce presupunea o analiză mai temeinică în această cauză, era îndeplinirea condiţiei ca amestecul să fi fost „necesar într-o societate democratică”.

6. Astfel, Curtea a amintit că adjectivul necesar”, în sensul articolului 10 al.2 al Convenţiei implică existenţa uneinevoi sociale imperioase” ce corespunde amestecului litigios. Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere a existenţei unei asemenea nevoi, dar această marjă este egală cu un control european. Aprecierea este importantă, deoarece spre deosebire de alte domenii, Curtea apreciind că libertatea de exprimare reprezintă una dintre libertăţile esenţiale în orice societate, controlul pe care îl efectuează este complet.

În această privinţă, Curtea a reamintit jurisprudenţa sa, conform căreia atunci când se apreciază existenţa unei „nevoi sociale imperioase” capabile să justifice un amestec în exercitarea libertăţii de exprimare, trebuie să se facă distincţia cu grijă între fapte şi judecăţi de valoare, deoarece materialitatea primelor se poate demonstra, pe când judecăţile de valoare nu se pretează la o demonstraţie a exactităţii lor.

Desigur, dacă este vorba despre invocări asupra conduitei unui terţ, uneori se poate dovedi dificil să faci distincţia între acuzaţiile de fapt şi judecăţile de valoare. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a pune direct în cauză persoanele respective implică obligaţia de a furniza o bază de fapte suficientă şi că chiar o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este complet lipsită de o bază de fapt.

Analizând elementele cauzei Curtea a apreciat că afirmaţiile ziaristului se încadrau în categoria generală a faptelor, dar nu aveau nici un suport faptic care să le demonstreze veridicitatea (ori cel puţin care să determine rezonabil pe autor că asemenea fapte ar putea fi adevărate). Pe de altă parte, asemenea fapte erau de natură să prejudicieze reputaţia lui Gâtlan, astfel că instanţele în mod corect au procedat la condamnarea lui Ivanciuc. În plus, termenul de „călău” avea o natură injurioasă şi aducea atingere demnităţii celui care dealtfel fusese declarat nevinovat de instanţele interne cu privire la săvârşirea infracţiunii de omor prin imprudenţă.

Totodată, Curtea observând respectarea principiului proporţionalităţii, a apreciat că amenda şi despăgubirile la care fusese condamnat ziaristul nu erau deloc exagerat, constând în sume moderate.

Ca urmare, Curtea a apreciat că în cauză nu fusese încălcat articolul 10 al Convenţiei.

Cu privire la încălcarea articolului 6 alin. 1 al Convenţiei

7. Domnul Ivanciuc a susţinut că nu a beneficiat de un proces echitabil la tribunalul judeţean din cauza condamnării sale pronunţate în lipsa sa, precum şi a refuzului tribunalului de a trimite la Curtea constituţională două excepţii de neconstituţionalitate. El invocă articolul 6 § 1 al Convenţiei, care dispune:

“Orice persoană are dreptul ca să fie audiată cauza sa echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî (...) asupra fundamentului oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”.

8. Curtea remarcă faptul că această plângere implică două laturi distincte: condamnarea solicitantului în lipsa sa; Refuzul instanţei de a trimite două excepţii de neconstituţionalitate la Curtea constituţională

9. Cu privire la condamnarea solicitantului în lipsa sa, Curtea ia act că reclamantul a invocat hotărârea Curţii pronunţată în cauza Constantinescu, în care Curtea a concluzionat încălcarea dreptului la un proces echitabil din cauza nerecunoaşterii dreptului solicitantului de a fi audiat de tribunal în timpul dezbaterilor, arătând şi că Tribunalul Bucureşti nu l-a audiat personal. Cu toate acestea, spre deosebire de cauza Constantinescu, în care în ciuda prezenţei sale la şedinţă, solicitantul nu a fost audiat, Curtea relevă din nou că în prezenta cauză solicitantul s-a dezinteresat total de proces, lipsind de la toate audierile de la tribunalele interne. Ca urmare, Curtea a constatat că plângerea reclamantului cu privire la acest capăt de cerere este clar nefondată.

10. În ceea ce priveşte refuzul de a trimite două excepţii de neconstituţionalitate la Curtea constituţională, instanţa europeană a constatat că judecătorului îi revine sarcina de a efectua trimiteri preliminare către alte jurisdicţii competente, doar în scopul de a cunoaşte cauza dedusă lui spre soluţionare. Ca urmare, dreptul de a sesiza un tribunal pe calea procedurii preliminare nu mai poate fi absolut, şi pe cale de consecinţă obligaţia instanţei trebuie să fie operativă doar în măsura în care o asemenea trimitere ar fi utilă. Ori în cauză existau elemente că nici una dintre cele două excepţii ridicate nu erau străine de judecata instanţei de trimitere, întrucât aceasta din urmă avea elemente pertinente de apreciere, fără a fi necesară o trimitere la Curtea Constituţională. În plus, Curtea aminteşte că interpretarea legislaţiei interne revine în primul rând autorităţilor naţionale, în special instanţelor, ea nefiind obligată să intervină decât atunci când se aduce atingere drepturilor protejate de Convenţie. Ori, în cauză se dovedeşte că soluţia instanţei de a nu trimite excepţia spre soluţionarea Curţii Constituţionale nu era arbitrară, iar hotărârea fusese solid motivată.

11. Pentru aceste motive Curtea a concluionat că cererea ziaristului Ivanciuc este nefondată, şi a respins-o ca inadmisibilă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu