13 octombrie 2008

CEDO: DECIZIA DE ADMISIBILITATE PREUSSISCHE TREUHAND GMBH & CO. KG A. A. ÎMPOTRIVA POLONIEI, CEREREA NR. 47550/06, DEC. 9 OCTOMBRIE 2008

Curtea europeană a drepturilor omului, este percepută drept instanţa care se ocupă cu judecarea cauzelor privind drepturile omului în Europa. Însă, nu trebuie uitat faptul că ea este o instanţă internaţională, creat prin acordul de voinţă a statelor semnatare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Ca urmare, Curtea funcţionează pe baza unui tratat internaţional, dar în activitatea sa observă şi alte reguli ale dreptului internaţional. Finalitatea activităţii jurisdicţionale a Curţii se materializează într-o formă de răspundere internaţională, în situaţia în care se constată o încălcare a Convenţiei Europene, bineînţeles, în limitele şi conform cu regulile convenite de state prin Convenţie.

Cauza care urmează să fie prezentată pune în discuţie, printre altele, probleme legate de răspunderea internaţională a statelor şi despre principiile de stabilire a competenţei Curţii.

CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

Reclamantul, Preussische Treuhand GmbH &CO. Kg. A.A., este persoană juridică de drept german, înregistrat la Dusseldorf, şi a adus cauza de faţă spre judecare la Curte, fiind autorizat să reprezinte 23 de persoane fizice, acţionarii persoanei juridice.

O parte din cele 23 de persoane sunt persoane care, sau succesorii persoanelor care, înainte de al doilea război mondial, au trăit în Recih-ul German, aşa cum avea aceasta stabilite frontierele sale până la 31 decembrie 1937, în provinciile Pomerania de Est, Brandenburgul de Est, Silesia şi Prudia de Est. Celelalte persoane, sunt naţionali germani, care au trăit în teritoriile aparţinând Poloniei înainte de război.

După război, în urma Conferinţei de la Yalta şi a Acordului de la Potsdam, aceste teritorii au fost incluse în teritoriul Poloniei.

În esenţă, fostele în teritorii germane, după război, Polonia a repatriat populaţia poloneză, care în urma stabilirii noilor frontiere, a „rămas” în Uniunea Sovietică. Ca urmare, populaţia germană din vechile teritorii germane a fost expulzată pentru a face loc „repatriaţilor”.

În aceste circumstanţe, Polonia comunistă, prin mai multe legi din 1945-1946 a rezolvat problema juridică a proprietăţilor (mobile şi imobile) care a aparţinut germanilor evacuaţi de Nazişti în timpul războiului, a celor expulzaţi de polonezi după război, precum şi a germanilor care au rămas în aceste teritorii după război. Astfel, prin aceste legi, în mai multe etape, statul polonez, a expropriat, naţionalizat sau confiscat proprietăţile aparţinând grupului etnic german, bineînţeles fără nici un fel de compensare.

PLÂNGERI ADRESATE CURŢII

Reclamanţii, în esenţă au susţinut că Polonia le-a încălcat art. 1 din Protocolul 1.

Ei au susţinut că după 19 octombrie 1944, ei, sau ascendenţii lor au fost în mod colectiv pedepsiţi de autorităţile poloneze şi expulzate în grup, ceea ce făcut ca ei să fie victimele unei epurări etnice, sau chiar a unui genocid, faptă care deja atunci era considerată crimă împotriva umanităţii.

În opinia lor, pentru determinarea răspunderii Poloniei pentru constatarea încălcării art. 1 din Protocolul 1, sunt aplicabile principiile răspunderii statelor. Pe baza cauzei Louzidou î. Turciei, reclamanţii au susţinut că nu este important că actele au fost comise de un stat recunoscut sau nu conform dreptului internaţional, deoarece s-au încălcat norme obligatorii ale dreptului internaţional. Ei au mai susţinut că expulzările în masă şi confiscarea proprietăţilor au creat o situaţie continuă, care nu e limitată în timp.

ÎN DREPT

Competenţa Curţii

Curtea notează că persoana juridică care a adus cauza în faţa Curţii nu poate să fie considerată drept victimă a unei încălcări în sensul Convenţiei, dar că persoanele fizice menţionate în anexa deciziei întrunesc această calitate. Curtea mai persoana juridică este autorizată să aducă această cauză în faţa Curţii.

Curtea urmează să analizeze dacă criteriile stabilite de art. 35 (3) a Convenţiei sunt întrunite în cauză şi mai notează că cerinţa ca o cerere să fie compatibilă cu Convenţia şi cu Protocoalele sale reprezintă un criteriu sine qua non pentru determinarea competenţei Curţii.

Art. 35 (3) sună în felul următor:

Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34, atunci când ea consideră cererea incompatibilă cu dispoziţiile convenţiei sau ale protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă.

Compatibilitatea cererii după criteriul ratione personae

În primul rând, Curtea trebuie să determine dacă răspunderea pentru evenimentele în cauză pot fi atribuite statului polonez.

În această analiză Curtea menţionează că reclamanţii au părăsit teritoriile în cauză în anii 1945-1946. Mai mulţi dintre reclamanţii şi-au părăsit locuinţele din frică, pentru că Armata Roşie se apropia. În aceste condiţii nu se poate afirma că Polonia a avut atunci vre-un fel de control de iure sau de facto asupra acelor teritorii, care aparţineau încă Germaniei, fiind preluate de URRS şi atribuite într-un final Poloniei, prin Acordul de la Potsdam din 2 august 1945. În consecinţă, cererea este incompatibilă ratione personae cu Convenţia şi pe baza art. 35(3) a Convenţiei, trebuie respinsă.

Compatibilitatea ratione temporis

Curtea are jurisdicţie ratione temporis numai asupra evenimentelor survenite după ratificarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale de către statul pârât. Acţiunile sau omisiunile statului, ulterioare ratificării trebuie să fie conforme cu Convenţia. Acţiunile anterioare sunt acoperite în măsura în care efectele sau urmările lor se manifestă după ratificarea Convenţiei.

O violare continuă a Convenţiei, adică o situaţie care îşi are originea înaintea intrării în vigoare a Convenţiei, dar care continuă după această dată, poate fi considerată şi o denegare totală şi continuă a accesului, a controlului asupra proprietăţii. La fel, orice fel de compensare pentru însuşirea de către stat a acestor proprietăţi este acoperit de noţiunea de violare continuă, chiar dacă evenimentele sale legile care l-au cauzat datează înaintea intrării în vigoare a Convenţiei.

Referitor la cauza de faţă, exproprierile au început cu anul 1945. Curtea este de părere că situaţia creată a fost una continuă, dar statul polonez nu poate fi acuzat că a cauzat vreo altă interferenţă în drepturile reclamanţilor, mai ales în ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul 1.

Curtea mai notează că transferul acestor teritorii către Polonia a fost una realizată prin Acordul de la Potsdam, astfel situaţia creată nu poate fi considerată drept o „ilegalitate inerentă” (inherent unlawfulness) şi situaţia continuă creată nu a postat efectele sale până în prezent.

De asemenea, Polonia nu a emis nici o lege de restituire sau compensare, post - sau pre – ratificare, care genereze un nou drept de proprietate care să fie eligibil să fie proteja de Protocolul 1.

În aceste condiţii, sub aspectul jurisdicţiei ratione temporis, cererea reclamanţilor nu este compatibilă cu Convenţia.

Compatibilitatea cererii ratione materiae

Curtea mai trebuie să examineze cererea reclamanţilor cu privire la eşecul Poloniei de a stabili legi de reabilitare ori restituire.

În acest sens, se menţionează în decizie, că art. 1 a Protocolului 1 nu impune nici o obligaţie generală statelor în sensul că acestea sunt obligate să reconstituie drepturi reale privind bunuri, pe care l-a dobândit înainte de ratificare Convenţiei. Statele sunt libere să stabilească condiţiile sub are restabilesc drepturi reale foştilor proprietari. Mai mult, Convenţia nu impune nici o obligaţie pentru state în sensul stabiliri mecanismelor de restabilire a situaţiei anterioare sau de compensare, pentru prejudiciu cauzat înaintea ratificării Convenţiei.

Din acest motiv, cererea este incompatibilă ratione materiae cu Convenţia

Ca urmare Curtea respinge cererea drept inadmisibilă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu