dreptul la un proces echitabil - dreptul la liberă exprimare - condamnare penală pentru calomnie - refuzul instanţelor naţionale de a accepta proba verităţii (art. 207 Cod penal) - lipsa motivării hotărârii de către instanţe
ÎN FAPT
În anul 1997, reclamantul, Gabriel Folea, a demarat procedurile pentru a obţine anumite certificate de la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mări (OSIM) pentru anumite brevete înregistrate de către tatăl şi bunicul său, în 1942 şi 1968.
La data de 24 iulie 1997, OSIM a răspuns că copiile descripţiilor corespunzătoare brevetelor aparţinând tatălui şi bunicului reclamantului au dispărut din arhivele Oficiului în timpul celui de al doilea război mondial. În plus, s-a mai precizat că perioada de protecţie a brevetelor a expirat, conform prevederilor interne şi internaţionale din materie.
Reclamantul, cercetând arhivele OSIM a considerat că unii funcţionari de la OSIM au comis fapte ce constituie infracţiuni. În aceste sens el a transmis memorii Preşedintelui, Primului – ministru, Procurorului General, Serviciului Român de Informaţii, Avocatului poporului, precum şi mass mediei.
În acest demers, reclamantul a mai depus şi o plângere penală, împotriva anumitor funcţionari de la OSIM, printre care împotriva lui A.S., director general adjunct OSIM, susţinând că acesta a exercitat, în mod ilegal, unele atribuţii care aparţin directorului general. Autorităţile judiciare abilitatea au decis în repetate rânduri neînceperea urmăririi penale faţă de A.S.
În paralel, la data de 9 septembrie 1998, reclamantul a trimis un nou memoriu la instituţiile statului, cât şi la cotidianul „Naţional”, memoriu în care a susţinut că A.S., directorul general adjunct al OSIM este responsabil pentru distrugerea colecţiei de brevete regale de invenţie şi de folosinţă a mărcii Nivea, care făcea parte din patrimoniul naţional al statului român. Memoriul reclamantului a fost publicat în cotidianul Naţional la data de 25 aprilie 1999. Între timp în cotidianul Atac la persoană a apărut un articol pe aceeaşi temă, semnat de ziaristul G.D..
Procedura penală împotriva reclamantului
La data de 12 noiembrie 1998, A.S. a depus o plângere penală împotriva reclamantului, în care l-a acuzat pe reclamant de comiterea infracţiunii de denunţare calomnioasă prin memoriul trimis de reclamant la instituţiile menţionate şi prin plângerea penală depusă de reclamant. La 9 decembrie şi OSIM a depus o plângere penală împotriva reclamantului, pentru comiterea infracţiuni de ofensare aduse autorităţii.
În decembrie 2000, pachetul de pe lângă judecătorie, a considerat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiuni de ofense aduse autorităţii, dar a trimis cauza instanţei sub aspectul comiterii infracţiunii de calomnie, faptă prevăzută de art. 206 Cod penal. În cauză, A.S. s-a constituit parte civilă şi a pretins 1 leu (ROL) despăgubiri. În cadrul judecăţii, instanţa a respins proba verităţii (art. 207 Cod penal) şi l-a condamnat pe reclamant la amendă penală în valoare de 2 milioane lei vechi, şi 1 leu daune – interese către A.S. şi plata cheltuielilor de judecată, în valoare de 700.000 de lei. Instanţa a respins proba verităţii susţinând că în cauză aceasta nu îndeplineşte o condiţie prevăzută de art. 207, deoarece afirmarea faptelor incriminate nu a fost în scopul de a servi unui interes legitim şi că parchetul a decis neînceperea urmăririi penale împotriva lui A.S., ceea ce în consecinţă înseamnă că el nu este vinovat de aceste fapte. Reclamantul a atacat cu recurs hotărârea, la Tribunalul Bucureşti. În această fază el a invocat încă o dată proba verităţii, dar aceasta a fost respinsă, iar la data de 11 februarie 2002, Tribunalul a respins recursul şi a confirmat hotărârea primei instanţe.
Dreptul naţional relevant
Cod penal
ART. 206
Calomnia
Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoanã, care, dacã ar fi adevãratã, ar expune acea persoanã la o sanctiune penalã, administrativã sau disciplinarã ori dispretului public, se pedepseste cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendã. Actiunea penalã se pune în miscare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate. Împãcarea pãrtilor înlãturã rãspunderea penalã.
ART. 207
Proba veritãtii
Proba veritãtii celor afirmate sau imputate este admisibilã, dacã afirmarea sau imputarea a fost sãvârsitã pentru apãrarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a fãcut proba veritãtii nu constituie infractiunea de insultã sau calomnie.
Cod civil
ART. 998 Orice faptã a omului, care cauzeazã altuia prejudiciu, obligã pe acela din a cãrui gresealã s-a ocazionat, a-l repara.
ART. 999 Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa.
ÎN DREPT
Asupra art. 6(1)
Reclamantul a susţinut că imposibilitatea sa de a efectua proba verităţii în faţa instanţelor naţionale reprezintă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil.
Guvernul a susţinut că reclamantul a avut posibilitatea de a prezenta argumente în faţa instanţelor naţionale şi că respingerea invocării probei verităţii este vina reclamantului, deoarece aceasta nu a făcut dovada unui interes legitim.
Reclamantul susţine că proba verităţi celor susţinute de el era singurul mod de a scăpa de condamnare conform art. 206 şi 207. Prin urmare, prin refuzul instanţelor de a permite reclamantului să efectueze proba verităţii, instanţele i-au refuzat dreptul la un proces echitabil.
Curtea începe prin a face referire la jurisprudenţa sa care precizează că pentru asigurea caracterului echitabil a procedurii, este nevoie ca părţile să participe în mod efectiv şi ca judecătorul să asculte argumentele părţilor.
În speţă, reclamantul a fost acuzat de calomnie şi modalitatea de a se apăra era ca să facă proba verităţii faptelor care constituiau presupusa calomnie. Atât prima instanţă cât li instanţa de recurs s-a bazat pe faptul că plângerea penală a reclamantului împotriva lui A.S. a fost soluţionată prin neînceperea urmăririi penale, deci proba verităţii nu se putea face în opinia instanţelor. Curtea menţionează că această neînceperea urmăririi penale a fost decisă de procuror înainte de 1 iulie 2004, deci actul procurorului nu putea să fie supus căilor de atac. Prin urmare, el era în imposibilitatea de a obţine verificarea de către instanţă, dacă cele susţinute de el împotriva lui A.S. sunt sau nu reale.
Curtea mai reţine, că instanţa de recurs a respins şi ea încercarea reclamantului de a folosii proba verităţii. Instanţa de recurs a menţinut hotărârea primei instanţe, fără a oferi prea multe motive despre respingerea motivelor de recurs, astfel că în cauză se constată încălcarea art. 6(1).
Asupra art. 10 (libertatea de exprimare)
Reclamantul a susţinut în faţa Curţii că condamnarea sa pentru calomnie reprezintă o încălcare a dreptului său la liberă exprimare, drept garantat de art. 10 a Convenţiei.
Guvernul susţine că ingerinţa în dreptul la liberă exprimare a reclamantului (adică ingerinţa este reprezentată de condamnare) urmărea un scop legitim, anume protejarea reputaţiei alei persoane. În plus, Guvernul a precizat că reclamantul a primit amnistie ca efect al Legii 543 din 2002 şi că amenda penală aplicată era minimă.
Reclamantul a susţinut că ingerinţa nu a fost prevăzută de lege, deoarece art. 207 cod penal nu defineşte ce înseamnă „interes legitim” şi că interpretarea noţiunii de către instanţe nu este constantă. El a mai susţinut că ingerinţa nu era proporţională cu scopul urmărit. El a fost condamnat penal, fără să fie jurnalist, iar nu pentru articole publicate, ci pentru memoriile trimise instituţiilor statului.
Curtea apreciază că în cauză există o ingerinţă în dreptul reclamantului, constată că această ingerinţă era prevăzută de lege şi că serveşte la un scop legitim, adică protejarea reputaţiei altuia.
Curtea nu consideră necesară examinarea susţinerilor reclamantului referitoare la imprevizibilitatea legii, pentru că ingerinţa oricum nu era proporţională cu scopul urmărit.
În concret, reclamantul a fost condamnat penal de instanţele române, pentru că în anumite memorii trimise instituţiilor statului ar fi adus atingere reputaţiei lui A.S., şi anume a susţinut că acesta a comis fapte care constituie infracţiuni. Memoriile în cauză, întocmite de reclamant, priveau teme de interes general pentru societatea românească, anume alegaţii despre fapte de corupţie, comise de un înalt funcţionar de stat. Curtea reţine că memoriile expunea fapte legate de calitatea de funcţionar de stat a lui A.S., iar nu aspecte din viaţa lui privată.
Curtea ajunge la concluzia că Tribunalul nu a admis în cauză efectuarea probei verităţii, ci s-a limitat să confirme hotărârea primei instanţe, estimând că soluţia de neîncepere a urmăririi penale împotriva lui A.S. este suficientă să dovedească falsitatea celor susţinute de reclamant.
În acest fel, Curtea crede susţine că condamnarea penală a reclamantului este disproporţionată faţă de scopul urmărit şi că autorităţile naţionale nu au oferit motive suficiente ca să justifice. Curtea mai notează că nu are importanţă faptul că reclamantul a beneficiat de amnistie şi constată că ingerinţa în dreptul reclamantului la liberă exprimare nu era necesară într-o societate democratică.
Curtea acordă reclamantului 3000 EURO pentru prejudiciul moral suferit, 13 EURO pentru costuri şi cheltuieli şi decide plata a 1650 EURO către avocatul reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Comentarii
Trimiteți un comentariu