9 octombrie 2008

DALBAN împotriva României (Hotărârea CEDO din 28 septembrie 1999)


Interes personal legitim; Libertatea de exprimare; Proces echitabil;

În fapt,
Curtea a fost sesizată de Comisie şi la 5 mai 1998 de către doamna Elena Dalban, văduva reclamantului Ionel Dalban, decedat la data de 13 martie 1998, pentru a se stabili dacă situaţia de fapt din cauză este de natură să ducă la concluzia că România a încălcat exigenţele articolului 6 alin. 1 şi ale articolului 10 din Convenţie, respectiv dreptul la un proces echitabil şi libertatea de exprimare.
Domnul Ionel Dalban era la vremea petrecerii faptelor ziarist şi redactor al unei reviste săptămânale locale, iar începând cu data de 23 septembrie 1992 a publicat mai multe articole care înfierau conduita a două persoane, se pare implicate în privatizarea unei societăţi şi în afaceri politice, precizându-se că aceste persoane au fraudat interesele societăţii şi ale statului şi oferindu-se cifre în acest sens. Este foarte important de ştiut că printre sursele utilizate de Dalban se găsesc şi rapoarte ale poliţiei economice, procese verbale întocmite de inspectori financiari, precum şi că unul dintre cei vizaţi fusese cercetat penal pentru infracţiunile de delapidare şi abuz în serviciu contra intereselor obşteşti, însă se dispusese neînceperea urmării penale. Cele două persoane înfierate au formulat plângeri penale împotriva lui Dalban, susţinând aplicabilitatea articolului 206 din Codul penal, în vigoare la acea dată, care incrimina fapta de calomnie prin presă. La data de 24 iunie 1994 Judecătoria Roman l-a condamnat pe Dalban la 3 luni de închisoare, plata unor despăgubiri civile consistente şi interzicerea exercitării profesiei.
Urmare a recursului, Tribunalul Neamţ a menţinut prima sentinţă, prin decizia din 7 decembrie 1994, cu excepţia pedepsei interdicţiei exercitării profesiei. Totuşi, reprezintă o luare de atitudine a autorului prezentei descrieri faptul că evidenţiază aici meritul unui judecător de la Tribunal, care a făcut opinie separată la decizie, din care spicuim: „Dezvăluirea adevărului este o condiţie sine qua non pentru îndepărtarea lacunelor şi pentru apărarea intereselor societăţii. Aceste interese sunt prioritare apărării cu orice preţ a propriilor noastre reputaţii. Conştiinţă ridicată a cetăţii, ziaristul are dreptul şi obligaţia de a pune în discuţie instituţiile şi oamenii acestora, pentru a controla dacă munca lor este satisfăcătoare, dacă ei îşi justifică mandatul cu care au fost învestiţi şi dacă prestigiul cu care sunt înconjuraţi este autentic sau fals. Nimeni nu este infailibil şi nici nu poate pretinde că este.
Mi se pare nedrept să-l condamnăm pe ziaristul Ionel Dalban atâta vreme cât el nu a făcut decât să-şi îndeplinească datoria de ziarist în mod obiectiv, dornic să contribuie la asanarea climatului moral al oraşului în care trăieşte şi munceşte”. Dimpotrivă, motivarea din cuprinsul celor două hotărâri apare cel puţin ruşinoasă ... pentru calitatea de magistrat.
În acest timp o serie de organizaţii nonguvernamentale precum şi ziarişti din ţară s-au raliat în mod public poziţiei d-lui Dalban, criticând activitatea judiciară cu privire la problematică.
La data de 24 aprilie 1998 parchetul a sesizat Curtea Supremă de Justiţie cu recurs în anulare împotriva celor două hotărâri judecătoreşti în discuţie, cu motivarea că nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie (de reţinut că între timp d-l Dalban se adresase cu o plângere la Comisia europeană a Drepturilor Omului).
Prin decizia din 2 martie 1999 instanţa supremă a admis recursul în anulare. În ceea ce priveşte fapta de calomnie săvârşită în dauna părţii vătămate G.S., instanţa supremă l-a achitat pe reclamant, apreciind că acesta acţionase cu bună-credinţă. În ceea ce priveşte fapta de calomnie săvârşită în dauna părţii vătămate R.T. Curtea a anulat cele două hotărâri, considerând întemeiată condamnarea domnului Dalban, dar, având în vedere decesul acestuia din urmă, a pronunţat încetarea procesului penal.
Prevederile din dreptul intern referitoare la calomnie erau următoarele:
„Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă” (art. 206 alin. 1 din Codul penal).
În drept,
Cu privire la calitatea de victimă

1. Una dintre apărările Guvernului constă în excepţia calităţii de victimă (n.a. – în hotărâre se face referire la termenul de calitate procesuală, însă în opinia noastră conceptul verificat de Curte priveşte calitatea de victimă) în sensul Convenţiei a reclamantei Dalban, soţia reclamantului iniţial Dalban Ionel care decedase la data de 13 decembrie 1998, în concret Guvernul susţinuse că văduva reclamantului nu poate invoca un interes personal pentru continuarea procedurii. Curtea a apreciat deoarece reclamantul fusese condamnat de instanţele române pentru calomnie prin presă, văduva domnului Dalban are un interes legitim pentru a se constata că a avut loc o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare datorită condamnării acestuia.
2. De asemenea, cu privire la încălcarea articolului 10, Guvernul a invocat absenţa calităţii de victimă a d-lui Dalban, deoarece pe de o parte instanţa supremă desfiinţase condamnarea pentru calomnie împotriva lui G.S., iar pe de altă parte intervenise încetarea procesului penal datorită decesului, în timp ce văduva avea la dispoziţie instanţa civilă pentru a obţine despăgubiri civile datorate condamnării neîntemeiate prin primele hotărâri.
Curtea apreciază că decizia menţionată (a Curţii Supreme – n.a.) nu constituie o reparaţie adecvată în sensul propriei sale jurisprudenţe, sens în care ar putea fi relevantă Hotărârea Amuur împotriva Franţei din 25 iunie 1996 în care Curtea a reafirmat că „o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-şi pierde calitatea de victimă, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţă, şi apoi au reparat încălcarea convenţiei”. Într-adevăr, pe de o parte, deşi Guvernul citează art. 998 şi 999 din Codul civil şi art. 505 din Codul de procedură penală (a se vedea alin. 30 de mai sus), nu este clar dacă şi prin ce mijloace doamna Dalban va putea obţine vreo despăgubire. Pentru ca responsabilitatea civilă să fie angajată, calea deschisă de Codul civil prevede existenţa unei culpe. Doamna Dalban afirmă, fără a fi contrazisă de Guvern, că trebuie plătită o taxă de timbru consistentă. În ceea ce priveşte calea prevăzută de Codul de procedură penală nu ar fi rezonabil să se solicite doamnei Dalban să declanşeze o nouă procedură cu un final cel puţin incert, după ce cercetarea judecătorească s-a finalizat printr-o condamnare confirmată în recurs.
În ceea ce priveşte concluziile privindu-l pe senatorul R.T., inserate în decizia din data de 2 martie 1999, Curtea constată că instanţa supremă română a considerat întemeiată condamnarea reclamantului, întrucât acesta acţionase în scopul creării unui prejudiciu, fără a verifica înainte informaţiile publicate în articolele incriminate (a se vedea alin. 28 de mai sus). Decizia prin care s-a încetat procesul penal nu a fost pronunţată decât datorită decesului domnului Dalban. Este evident că nu există nici o recunoaştere explicită sau implicită din partea autorităţilor naţionale a încălcării art. 10. Într-adevăr, dacă ţinem cont de faptul că nici în prezent, practic, nu avem cunoştinţă ca acţiunile în regres care ar trebui promovate în urma pronunţării Curţii europene în diferitele cauze, nu au nici o eficienţă, cu atât mai mult simpla posibilitate teoretică de recuperare a unui prejudiciu nu poate fi apreciată utilă în aprecierea calităţii de victimă, raportat la împrejurările unor cauze.
Ca urmare, Curtea a concluzionat şi sub acest aspect că doamna Dalban îşi păstrează calitatea de victimă în sensul articolului 34 din Convenţie.
Cu privire la încălcarea articolului 10 din Convenţie
În ceea ce priveşte chestiunea de a şti dacă atingerea era necesară "într-o societate democratică", Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă, trebuie stabilit dacă atingerea în litigiu corespundea unei nevoi sociale imperioase, dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit, dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt întemeiate şi suficiente.
Cu privire la faptele imputate ziaristului Curtea a ajuns la următoarele concluzii:
„Articolele incriminate tratau un subiect de interes public: administrarea patrimoniului statului şi modul în care oamenii politici îşi îndeplinesc mandatul. Primul articol dădea informaţii extrase din dosarele de cercetare penală ale direcţiei economice a poliţiei, punând în discuţie gestionarea Întreprinderii Agricole de Stat "Fastrom", al cărei director a fost G.S., R.T. fiind reprezentantul statului în consiliul de administraţie. Al doilea articol menţiona indemnizaţia primită în această calitate de senatorul R.T., precum şi faptul că a folosit un autoturism pus la dispoziţia sa de către societate.
Pentru a se pronunţa în cauză Curtea trebuie deci să ţină seama de un element deosebit de important: rolul esenţial jucat de presă într-o societate democratică. Dacă presa nu trebuie să depăşească anumite limite, îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi, precum şi necesitatea de a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi comunicarea, cu respectarea datoriilor şi responsabilităţilor proprii, a informaţiilor şi ideilor referitoare la orice problemă de interes general. Mai mult, Curtea este conştientă de faptul că libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, şi recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare. În cauze asemănătoare celei de faţă marja de apreciere a autorităţilor naţionale se circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite presei să îşi joace rolul indispensabil de „câine de pază” şi să îşi exercite aptitudinea de a da informaţii cu privire la problemele de interes general. Într-adevăr, este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii.
În acest caz Curtea constată, la fel ca şi Comisia, că nu s-a făcut dovada că faptele descrise în articole erau în totalitate false şi că serveau alimentării unei campanii de defăimare a lui G.S. şi a senatorului R.T. Articolele domnului Dalban nu se refereau la aspecte ale vieţii particulare ale lui R.T., ci la comportamentul şi atitudinea sa în calitate de ales al poporului. Formulele folosite de reclamant pentru a-şi exprima părerea asupra practicilor sus-numitului senator şi asupra modului în care acesta şi-a îndeplinit mandatul au fost considerate de instanţele naţionale ca necorespunzătoare realităţii şi deci calomnioase. În ceea ce îl priveşte pe G.S., acestea au apreciat că neînceperea urmăririi penale dispusă de către parchet era suficientă pentru a stabili că informaţiile conţinute în articole erau false, şi aceasta fără să se fi examinat anterior probele furnizate de reclamant.
Guvernul nu contestă concluzia Comisiei, conform căreia, avându-se în vedere chiar îndatoririle şi responsabilităţile unui ziarist atunci când acesta se prevalează de dreptul pe care i-l garantează art. 10 din convenţie (...), condamnarea reclamantului nu poate fi considerată ca „necesară într-o societate democratică”.
Curtea ia act de aceasta şi constată şi ea că, în raport cu scopul legitim urmărit, condamnarea penală a domnului Dalban la o pedeapsă cu închisoarea a constituit o încălcare disproporţionată a dreptului la libertatea de exprimare a unui ziarist. Se pare că majoritatea celor implicaţi în cauză (instanţe, senator, parchet, administratori etc) nu cunoşteau că presa este nu doar un simplu câine de pază al democraţiei, dar aceasta are şi un stăpân: democraţia. Este o relaţie bicefală.
În consecinţă a existat o încălcare a art. 10 din convenţie.”
Cu privire la încălcarea articolului 6 alin. 1 din Convenţie Curtea a apreciat că nu este necesară examinarea acestuia dat fiind intima legătură cu articolul 10 în circumstanţele cauzei.
S-au acordat despăgubiri morale în cuantum de 20000 franci francezi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu