Domeniul virtual al Cercului de Drept Ius Iuventutis -docendo discimus-

7 octombrie 2008

Cauza VASILESCU î. ROMÂNIEI (Hotărârea CEDO din 22 mai 1998)

Dreptul de acces la un tribunal; respectarea proprietăţii private; noţiunea de „tribunal”; confiscarea de fapt; prejudicii materiale şi morale.

În fapt
Doamna Vasilescu, având cetăţenia română, a sesizat în anul 1997 Curtea europeană, susţinând în principal nerespectarea de către statul român a exigenţelor articolului 6 alin. 1 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul 1, prin aceea că la 23 iunie 1966 lucrători ai fostei Miliţii Argeş, fără a fi în posesia unui mandat, au efectuat o percheziţie la domiciliul reclamantei, în cadrul unei cercetări penale declanşate împotriva soţului ei, acuzat pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere ilegală de obiecte din aur, faptă pedepsită de legislaţia atunci în vigoare, ocazie cu care au confiscat 327 de monede vechi din aur, iar încercările petentei de a recupera după 1990 bunurile sale au fost împiedicate de statul român, prin autorităţile sale.
Astfel, reclamanta s-a adresat atât Parchetului de pe lângă Curea Supremă de Justiţie, precum şi instanţei de judecată printr-o acţiune în revendicare introdusă împotriva Băncii Naţionale a României, în calitate de depozitar al monedelor. După un parcurs procesual de aproximativ 5 ani, Curtea Supremă la 20 octombrie 1994 a admis cererea procurorului general de casare a hotărârilor pronunţate în cauză, considerând că, în conformitate cu art. 275 din Codul de procedură penală, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş era singurul competent să soluţioneze cererea reclamantei ce avea ca obiect restituirea bunurilor în cauză, cu toate că prima instanţă a admis acţiunea reclamantei Vasilescu. Drept urmare, se poate considera că Curtea Supremă de Justiţie aprecia la vremea respectivă că prin acţiunea în revendicare introdusă de către reclamantă se ajungea să se atace o măsură de urmărire penală, anume măsura confiscării, chestiune care apărea contrară modului de organizare a sistemului judiciar şi de realizare a justiţiei în România de la acea dată. În plus, normele de procedură penală stabileau drept cale de urmat pentru contestarea unei măsuri de urmărire penală plângerea îndreptată împotriva măsurii organului de cercetare penală.
În aceste împrejurări, doamna Vasilescu s-a adresat instanţei europene.
În drept
Legat de încălcarea articolului 6 alin. 1 din Convenţie
Curtea europeană a arătat că pretenţiile reclamantei privesc realizarea unui drept civil, atâta vreme cât prin acţiune se cerea restituirea bunurilor de care a fost deposedată reclamanta, astfel că şi plângerea adresată Curţii europene cade sub incidenţa articolului 6 al Convenţiei. Ori, articolul 6 pretinde ca apărarea drepturilor să fie asigurată prin intermediul unui „tribunal”, ori competenţa atribuită Parchetului în acţiunea naţională a reclamantei nu îndeplineşte exigenţele unui „tribunal” deoarece:
„Curtea notează că Ministerul Public, care prin efectul Legii nr. 92 din 4 august 1992 a înlocuit fosta Procuratură, este constituit din magistraţi care îşi exercită toate funcţiile lor sub autoritatea procurorului general. Ministrul justiţiei îşi exercită controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public, inclusiv asupra procurorului general.
Chiar dacă exercită, ca în cazul de faţă, o atribuţie de natură contencioasă, procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş acţionează în calitate de magistrat al Ministerului Public, subordonat mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiţiei.
Curtea aminteşte că "tribunal" în sensul art. 6 alin. 1 este numai un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie, răspunzând unei serii de exigenţe, precum independenţa faţă de executiv, ca şi faţă de părţile în cauză. Nu aceasta este şi situaţia procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş şi nici a procurorului general.
A fost deci încălcat art. 6 alin. 1.”
Legat de încălcarea articolului 1 din Protocolul 1
Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor”.
Curtea constată că la 23 iunie 1966, în cadrul unei cercetări îndreptate împotriva soţului său, lucrători ai fostei miliţii au percheziţionat fără mandat domiciliul reclamantei, de unde au confiscat 327 de monede din aur. Cercetarea a fost încheiată la 8 iulie 1966, dar obiectele confiscate au fost reţinute de fosta Miliţie Argeş. Nici nelegalitatea acestei măsuri, nici dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunurilor în discuţie - recunoscut de altfel de instanţele civile - nu sunt contestate în faţa Curţii. Aceasta consideră în consecinţă că, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta, care a fost lipsită din 1966 de folosinţa şi de dispoziţia bunurilor în discuţie, a rămas totuşi proprietara lor până astăzi.
Curtea a verificat dacă actuala situaţie, constând în imposibilitatea reclamantei de a-şi recupera bunurile a căror proprietară este, reprezintă o confiscare de fapt. Pentru aceasta, Curtea constată pe de o parte că situaţia născută în 1966 ca urmare a confiscării subzistă şi azi, fiind continuă, iar pe de altă parte apreciază pentru analiză ca fiind decisiv caracterul nelegal deja stabilit al confiscării bunurilor. Aceasta anaaliză este efectuată de Curte în contextul în care convenţia vizează apărarea unor drepturi „concrete şi efective”.
Curtea apreciază că pierderea dreptului de dispoziţie asupra bunurilor în cauză, combinată cu eşuarea încercărilor de până acum făcute în faţa autorităţilor şi instanţelor naţionale pentru a remedia situaţia criticată, a antrenat consecinţe suficient de grave pentru a permite concluzia că reclamanta a suferit o confiscare în fapt, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale.
În concluzie, a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
În orice caz, dacă ne raportăm la jurisprudenţa mai recentă a Curţii, încălcarea articolului 1 din Protocolul 1 apare şi mai evidentă în condiţiile în care Curtea Supremă de Justiţie a dat curs unei cereri în anulare promovate de procurorul general al României, pe de o parte şi deoarece urmare a acestei hotărâri au fost subminate conceptele de domnie a legii, autoritate a justiţiei şi securităţii sistemului juridic datorită desfiinţării unor hotărâri definitive şi irevocabile. Facem menţiunea deoarece judecătorul Martinez în opinia sa separată ataşată hotărârii Curţii europene, a apreciat că nu este vorba de încălcarea articolului 1 din Protocolul 1 deoarece Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat doar asupra competenţei autorităţilor nu şi asupra dreptului subiectiv civil.
În ceea ce priveşte prejudiciul, Curtea a acordat reclamantei suma de 60.000 franci francezi cu titlu de prejudiciu material în condiţiile în care statul susţine imposibilitatea restituirii în natură a monedelor; de asemenea a considerat că reclamanta a suferit un prejudiciu moral pentru care a acordat suma de 30.000 franci francezi.

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu